Monahismul românesc în perioada regimului „democrat-popular“ (XIV)

Am văzut că funcţionarii Mi­nis­te­ru­lui Cultelor încercau să modifice u­n­e­le prevederi din regulamentul mo­nahal întocmit de conducerea Bi­­sericii, precum intrarea în mo­na­hism a tinerilor sau pregătirea in­te­lectuală a vieţuitorilor, în ex­pri­mări vagi, pentru ca la aplicare să ai­bă o arie mai largă de in­ter­pre­ta­re şi limitare a fenomenului mo­nahal. Cu toate acestea, la puţin timp, regulamentul a fost aprobat în forma propusă de Patriarhia Ro­mâ­nă. Noutatea cea mai im­por­tan­tă din regulamentul monahal a­dopt­at de Sfântul Sinod în 1950 con­sta în introducerea vieţii de ob­şte în toate aşezămintele mo­na­ha­le din Patriarhia Română, Pa­tri­ar­hul Justinian urmărind astfel a­dop­tarea unor principii care să spri­jine decisiv şi substanţial per­pe­tuarea şi dezvoltarea mo­na­his­mu­lui, precum: rugăciune, muncă, şti­inţă de carte sau disciplină, în „sen­sul vremurilor“ pe care Ro­mâ­nia le cunoştea. Aceste prin­ci­pii au stat la baza întregului e­şa­fo­daj de măsuri pe care Patriarhul Jus­t­inian le-a luat în privinţa mo­na­hismului, mai ales în primul de­ce­niu comunist. Evident că in­sti­tu­i­rea vieţii de obşte în toate mă­nă­sti­rile din cuprinsul Patriarhiei Ro­mâ­ne era aproape un gest de for­ţă, dar probabil că reprezenta o ma­re concesie oferită autorităţilor sta­tului. Cum era de aşteptat, a­pli­carea acestei măsuri a în­tâm­pi­nat opoziţia unor vieţuitoare din mă­năstirile cu viaţa idioritmică, în spe­cial din Moldova. Situaţia l-a o­bli­gat pe patriarh să abordeze a­ceastă temă în şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1950, un­de s-au hotărât următoarele: „1) Pe temeiul dispoziţiilor canonice şi ale Statutului pentru organiza­rea şi funcţionarea BOR, în apli­ca­rea articolelor 83 şi 196, se in­sti­tuie în toate mănăstirile din cu­prin­sul Patriarhiei Române siste­mul vieţii chinovitice-de obşte; 2) Toată averea imobilă şi mobilă a­fla­tă în chiliile mănăstireşti, ca pro­prietatea privată (personală) a mo­nahilor şi monahiilor, se trece în proprietatea comună a mă­nă­sti­rii respective, conform art. 196 din Statut şi ca persoană juridică şi de drept public, în conformitate cu art. 186 din Statut; 3) Odată cu inventarierea acestor bunuri, care se va face de către o co­mi­sie instituită de chiriarhul res­pec­tiv, se va stabili spaţiul locativ, po­tri­vit normelor generale în vigoare a­tribuindu-se chiliile respective vie­ţuitorilor din mănăstire, în ra­port cu necesităţile şi numărul per­soanelor, iar chiliile disponibile vor rămâne la dispoziţia eparhiei res­pective, care le va destina dim­preună cu mobilierul lor, drept ca­se de odihnă pentru clerul şi func­ţio­n­arii eparhiei; 4) Pentru res­pec­ta­rea dispoziţiunilor canonice şi a bunei rânduieli a vieţii monahale se interzice cu desăvârşire tuturor monahilor şi monahiilor primirea în chiliile lor a persoanelor străine de mănăstire, cât şi orice fel de an­ga­ja­mente de lucru, convenţii, tran­zac­ţii etc., cu persoane sau insti­tu­ţii din afara mănăstirii. Con­vor­birile cu rudele sau cunoscuţii din afara mă­năstirii vor avea loc la can­ce­la­ria stăreţiei, cu aprobarea pre­a­la­bilă a stareţului sau stare­ţei, iar găz­duirea lor la arhonda­ri­cul mă­năs­tirii. Cine va călca a­ceas­tă rân­du­ială să fie exclus din mă­năs­ti­re“. De asemenea, mem­brii Co­mi­si­ei pentru doctrină, viaţă re­li­gi­oa­să şi mănăstiri din Sfântul Sinod erau de părere că măsurile tre­bu­iau luate „în timp mai înde­lun­gat şi în urma studierii de către chi­ri­arhi a condiţiilor locale de a­pli­care“. Un an mai târziu, în şe­din­ţa Sfântului Sinod din 12 no­iem­brie 1951 această problemă era din nou discutată: „Până la completa or­ganizare a vieţii de ob­şte în mă­năs­tiri, acolo unde a ră­mas încă în sea­ma călugărilor gri­ja pentru în­tre­ţinerea locuinţelor, sa­lariaţii sau pen­sionarii vor achi­ta la obştea mă­năstirii costul me­sei în comun şi cheltuielile ob­ş­teşti de regie; res­tul rămâne fie­că­ruia pentru aco­perirea altor nevoi ca: în­tre­ţi­ne­rea caselor în care locuiesc, haine etc.“.

Măsurile luate la nivelul Sfântului Sinod erau atent supravegheate de Ministerul Cultelor, care cerea ca în cazul nerespectării deciziei sinodale monahii să fie excluşi de la primirea nutrimentului sau de la salarizare, după caz. Desigur, cei din Ministerul Cultelor se foloseau de măsurile luate de Biserică pen­tru a-şi crea mecanismele de li­­mitare a fenomenului monahal, tot aşa cum începuse să se acorde nutrimentul la nivelul fiecărei obşti monahale, ci nu individual cum se procedase până atunci, instituind astfel un nou instrument de control asupra monahismului. (Va urma)