Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (III)

Regimul comunist avea în vedere instituirea unor stricte mecanisme de control şi manipulare, motivate de o slabă organizare şi funcţionare a aşezămintelor monahale. Se mai invocau „tendinţele de evoluţie a ţării“ sau o realocare a elementului monahal atât în spaţii cât mai bune de vieţuire, cât şi pentru o utilizare cât mai eficientă a forţei de muncă pe care o reprezentau monahii şi monahiile. Altfel spus, „rolul“ monahilor era considerat ca unul lucrativ, social, în tandem cu tiparul ideologic comunist, ci nu contemplativ aşa cum cerea Biserica. În prisma acestei viziuni, funcţionarii din Ministerul cultelor propuneau aplicarea unui plan de reformare a monahismului, în mai multe puncte: „1. Verificarea întregului personal monahal şi eliminarea celor cu trecut suspect şi a celor care desfăşoară o activitate contrară Constituţiei sau legilor în vigoare. 2. Obligaţia strictă de a locui în mănăstiri. 3. Stabilirea condiţiunilor în care pot fi deschise noi mănăstiri. 4. Personalul monahal de la mănăstiri şi schiturile mici ş...ţ sunt în situaţia de a avea posibilităţi (de cazare) în circa 44 mănăstiri cel puţin (dintre care 23 de călugăriţe)“. Călugării din mănăstirile şi schiturile mici, situate în sate sau oraşe, vor fi mutaţi „şi duşi la cele socotite corespunzătoare“, iar aşezămintele vor fi transformate în parohii. „5. Să nu se accepte primirea în monahism decât a persoanelor majore. Aceasta pentru că acceptarea monahismului este o problemă serioasă şi grea. (...)6. Intrarea în monahism trebuie să fie condiţionată şi de autorizaţie din partea Statului (Ministerul Cultelor). În felul acesta se evită ca să intre în monahism şi cei care: prin trecutul lor politic pot fi bănuiţi că se duc la mănăstiri să caute un teren de activitate camuflată sau vor să se sustragă de la anumite datorii civile (procese, sustragerea de la datoriile militare etc.). 7. Obligativitatea pentru toţi cei care doresc să intre în monahism de a urma o şcoală monahală, seminar cu un program aprobat de Ministerul Cultelor, cu o durată de cel puţin 4 ani. Aceasta atât pentru ridicarea nivelului cultural, cât şi pentru triere. 8. Înlesnirea posibilităţilor de a trăi numai din munca lor. Aceasta s-ar putea realiza în felul următor: să se organizeze ateliere de obiecte şi artă religioasă (sculptură, pictură etc.), tipografii şi legătorii pentru nevoi religioase, fabrici de lumânări, stupi (pentru ceară) şi alte îndeletniciri în legătură cu nevoile religioase ale bisericii; prin excepţie, unele mănăstiri pot avea şi ferme, grădini, livezi, iazuri etc., dar numai pentru uz propriu, numai cât pot munci singuri şi numai de la caz la caz. Pentru călugăriţe se pot organiza şi ateliere pentru covoare, ţesături şi cusături. Principiul să fie ca toată munca să fie depusă numai de ei cu excluderea oricărui salariat. Proprietăţile aducătoare de venituri fără muncă (case de închiriat) sau acelea în care se folosesc salariaţi (întreprinderi economice) să fie revizuite în spiritul legilor în vigoare. 9. Desfacerea produselor lor se poate face prin cooperative sau magazine de stat. 10. Viaţa lor interioară să fie organizată numai de obşte. 11. Stareţii mănăstirilor trebuie să fie verificaţi şi să inspire încredere. 12. Eparhiile să aplice dispoziţiuni riguroase contra călugărilor care se dedau la acţiuni mistice dăunătoare, cu influenţă asupra maselor. 13. Pelerinajele şi procesiunile să nu fie folosite decât numai cu aprobarea episcopului şi cu ştirea Ministerului Cultelor. Aceasta pentru că, uneori, asemenea procesiuni nu se fac din iniţiativa sau la cererea credincioşilor, ci de către unele persoane care se folosesc de neştiinţa maselor, pentru a le canaliza în direcţii dorite de elemente reacţionare. 14. Supravegherea contactului cu masele, pentru a evita ca mănăstirile să fie folosite ca instrumente de manevre politice. 15. Revizuirea din nou a bibliotecilor“. (Va urma)