Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (IV)

Poate că ar părea ciudat, dar la ni­­velul Ministerului Cultelor fe­no­me­nul monahal reprezenta o im­por­tantă problemă, deoarece sta­tul comunist avea interesul să păs­treze imaginea unei bune re­la­ţii cu Biserica. De aceea s-au în­toc­mit mai multe variante de re­for­mare a monahismului, cu studii de impact, astfel încât reacţia din par­tea Bisericii să fie preîntâm­pi­na­tă. Într-un referat din 1949, res­pon­sabilii din Ministerul Cultelor a­nalizau diferite variante de im­pact într-o eventuală abordare a ches­tiunii monahale în condiţiile po­litice, economice şi sociale ale re­gimului comunist: „Monahismul es­te, în sânul fiecărui cult, o forţă pu­ternică, tradiţionalistă, mistică şi conservatoare, iar pe plan po­li­tic e reacţionară şi ostilă eliberării ma­selor de sub puterea formelor pri­mitive ale ritualului şi practicilor re­ligioase. [...] O revizuire a pro­ble­mei monahismului se impune în interesul însuşi al bisericilor şi al liniştii publice. Revizuirea tre­bu­ie să ne lămurească asupra mă­su­rilor de luat faţă de monahi.

O primă atitudine ar fi aceea de a-i lăsa aşa cum sunt, cu spe­ran­ţa că forţa lor va slăbi pe măsură ce trecerea ţării spre socialism va a­duce o creştere a nivelului cul­tu­ral al maselor. Aceasta ar fi, pen­tru ei, o condiţie neprielnică, de­oa­rece, pe de o parte, ei ar pierde in­fluenţa asupra maselor, iar pe de altă parte, numărul celor ce s-ar îndrepta spre călugărie ar scă­dea. Această atitudine e cel puţin dis­cutabilă. A lăsa ca acest pro­ces să se petreacă de la sine, fă­ră nici o supraveghere din partea sta­tului, înseamnă să lăsăm şi po­sibilitatea unor surprize. Faptul sea­mănă în parte cu soluţia in­te­gră­rii paşnice a burgheziei în so­cia­lism. Aşa că noi socotim ne­jus­t­­ă o asemenea soluţie. Am văzut că printre monahi mai sunt încă e­le­mente dubioase, ba chiar că la unii există o îndrumare sis­te­ma­ti­că a lor spre o atitudine duş­mă­noa­să faţă de regim. În plus, bur­ghe­zia tinde spre ei, îi caută pen­tru a-i folosi, pentru scopurile ei. În faza actuală a luptei de clasă, re­a­cţiunea se camuflează unde poa­te şi cum poate. Ea nu ne­gli­jea­ză acest teren, care e foarte pri­­elnic pentru a câştiga aderenţi, chiar şi din sânul păturilor mijlocii.

O a doua soluţie, care ar părea cea mai simplă şi ideală, ar fi des­­fiinţarea, pur şi simplu, a mo­na­hismului. Şi această soluţie es­te însă nejustă. Ar însemna să lăr­gim mult terenul de luptă şi în loc să avem de-a face numai cu mo­na­hii, să avem de-a face cu ma­se­le largi ale celor încă neridicaţi ca ni­vel şi care cred încă în ei. În­tru­cât organizaţiile religioase trăiesc şi au putere prin aderenţa pe care o au în masă, orice măsură radi­ca­lă îndreptată în contra lor ar tre­zi nemulţumiri în masă, ne­mul­ţu­miri care ar fi folosite ca apă tul­bu­re pentru acţiuni duşmănoase de natură politică. Defectele de­fa­vo­rabile ar fi incomparabil mai mari decât acţiunea defavorabilă pe care o pot desfăşura călugării înş­işi în prezent.

Singura soluţie justă şi posibilă es­te aceea a limitării forţei mona­his­mului şi a limitării posibilităţii lui de a influenţa masele. Aceas­tă limitare trebuie să se facă pe trei laturi: limitarea forţei organi­za­­to­ri­ce; limitarea forţei eco­no­mice; limitarea forţei teologice. Această li­mitare nu poate fi so­cotită de­fa­vo­rabilă nici de către Biserică [sic!]. Bisericile de azi trăiesc nu­mai în măsura în care au cre­din­cioşi, care aderă liber la ele. O po­li­tică religioasă proprie a biseri­ci­lor care să ducă la acţiuni de pro­zelitism şi de misionarism nu mai e cu putinţă în stadiul actual al ni­velului libertăţii şi dezvoltării con­şti­inţelor. Aşa că un număr prea mare de monahi nu are la ce fo­lo­si. Din contră, o creştere prea ma­re a numărului monahilor poate fi prilej de tulburare chiar în sânul bisericii. O readucere a forţei mo­na­hismului este astfel, din toate punctele de vedere, bine-venită“.