Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LI)

Cu toate măsurile luate de către autoritățile statului, principalele obiective propuse, de scoatere a monahilor și desființare a mănăstirilor în cifrele prevăzute, nu fuseseră atinse. Până la 1 noiembrie 1959 fuseseră scoși din monahism 1200 de viețuitori, față de 1492 din cei prevăzuți. „Principala opoziție în această problemă, se arăta într-un document al Securității, a manifestat-o Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Justinian Marina. Pe această poziție s-a afirmat încă în ședința Sino­dului, iar apoi a întreprins o serie de manevre și acțiuni pentru compromiterea hotărârii luate (…). Cunoscând atitu­dinea patriarhului în această problemă, și alți conducători locali ai Bisericii Ortodoxe, ca Lăzărescu Vasile, mitropolitul Banatului, Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei, și Gafton Iosif, episcopul Râmnicului și Argeșului, au acționat împotriva hotărârii Sinodului. În acest fel s-a creat în rândul călugărilor convingerea că măsurile de scoatere a unora dintre ei în mănăstiri au fost hotărâte de stat și nu de biserică. Drept urmare, un număr însemnat de călugări care părăsiseră viața călugărească au revenit în mănăstiri, necesitând în multe cazuri intervenția organelor MAI”. În fapt, nu era vorba de vreo hotărâre a Sfântului Sinod, atâta vreme cât Patriarhul Justinian refuzase categoric cererea Departamentului Cultelor ca ierarhii să adopte planul de scoatere a monahilor și monahiilor vizați de auto­ritățile statului. În ședința sinodală fuseseră purtate doar discuții și nu se adoptase nimic.

Se pare că acestea au fost motivele pentru care regimul comunist a trecut de la presiuni la măsuri represive, prin adop­tarea decretului nr. 410 de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, care avea următorul conținut:
„Art. 1 - Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează:

După art. 7 se introduce art. 71, având următorul cuprins:

«Art. 71-Monahismul poate funcționa numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcționare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor.

Absolvenții școlilor de pregătire ale clerului pot intra în monahism la orice vârstă dacă au satisfăcut serviciul militar.

Alte persoane pot fi aduse în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și de 50 de ani, femeile, dacă renunță la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite și dacă nu au obligații deja stabilite pe baza Codului Familiei.

În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcții bisericești și să primească salariul cuvenit.

Dispozițiile de mai sus se aplică și mănăstirilor și monahilor existenți.

București, 28 octombrie 1959
Președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, Ion Gheorghe Maurer
Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naționale, Gheorghe Stoica
Nr. 410»”.

Este indiscutabil faptul că adoptarea Decretului 410/1959 a reprezentat pentru mona­hismul ortodox românesc un moment de cotitură extrem de nefavorabil în perpetuarea și dezvoltarea spiritualității românești din sec. al XX-lea. Încă înainte de adoptarea acestui act normativ, conducerea de partid și de stat a cunoscut poziția Patriarhului Justinian de neacceptare a acestui demers pornit împotriva monahismului, prin informările înaintate atât de Securitate, cât și de Departamentul Cultelor.

De aceea, imediat după adoptarea decretului, organele de represiune și-au dirijat sursele în jurul Patriarhului Justinian, pentru a cunoaște în amănunt orice acțiune, orice atitudine, orice idee exprimată de întâistătătorul ortodox român. Documentele Securității la care am avut acces până în momentul de față nu reflectă decât parțial această acțiune a Securității și a Departa­men­­tului Cultelor, dar aduc în a­ten­ție o serie de date extrem de interesante care ne pot ajuta să conturăm tabloul pro­ble­mei asupra căreia ne-am oprit. (Va urma)