Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LII)

Pentru aplicarea Decretului nr. 410 trebuia să se ocupe atât Departamentul cultelor, cât şi Securitatea, instituţia însărcinată să supravegheze aplicarea politicii de partid şi de stat. În acest sens, într-o circulară a Direcţiei I din Ministerul Afacerilor Interne către unităţile subordonate din teritoriu, din ianuarie 1960, se spunea: „Conform acestui decret, vor fi scoşi din monahism toţi călugării aparţinând tuturor cultelor care nu au vârsta de 55 de ani şi călugăriţele 50 de ani, care primesc pensii sau salarii de stat şi care au obligaţii ce derivă din Codul familiei.
În momentul de faţă se pregătesc măsuri pentru ca în scurt timp să se treacă la aplicarea acestui decret. Instrucţiunile de aplicare ale decretului vi le vom comunica la timpul potrivit. Până atunci însă este necesar ca în legătură cu aceasta dvs. să luaţi următoarele măsuri:
Cunoaşterea elementelor care conform decretului urmează a fi scoase din monahism, pentru a se putea sprijini cu competenţă aplicarea decretului.
Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici o excepţie, inclusiv relativ la agentura organelor noastre, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranţă a călugărilor pentru crearea de agenţi corespunzători dintre elementele care nu vor fi scoase din monahism”.
Din textul documentului reiese faptul că Securitatea înţelegea ca aplicarea acestui act normativ să fie făcută cu foarte multă atenţie şi până în cele mai mici detalii. Iar de acest lucru era îndrituit să se ocupe Departamentul cultelor, interfaţa regimului comunist în relaţiile cu confesiunile recunoscute. Pentru această acţiune, în teritoriu, departamentul trebuia ajutat de organele administrative locale. Astfel, în teritoriu se prevedea constituirea câte unei comisii conduse de către un vicepreşedinte al Sfatului Popular Regional şi compusă din: împuternicitul regional pe culte, eparhiotul ortodox şi un delegat al Comitetului de stat pentru sistematizare şi urbanistică.
Comisia avea următoarele atribuţiuni: „În funcţie de numărul călugărilor rămaşi din monahism după aplicarea decretului 410, să aprecieze mănăstirile în care aceştia vor fi concentraţi, ţinând seama de capacitatea de cazare a mănăstirilor alese, cât şi de baza lor materială şi cele care prin desfiinţare vor intra în patrimoniul statului.
Să se aprecieze care din mănăstirile declarate monumente istorice şi de arhitectură urmează să fie administrate direct de către Comitetul de stat pentru urbanistică şi sistematizare. La aceste mănăstiri să se excludă deservirea lor de către personal constituit din călugări, angajându-se elemente corespunzătoare din rândul laicilor.
Să se aprecieze utilitatea şi modul cum vor fi folosite restul mănăstirilor ce vor fi eliberate prin scoaterea călugărilor, aceasta şi în funcţie de starea clădirilor şi a intereselor locale.
Comisiile vor definitiva situaţia pensionarilor şi a celor care s-au declarat bolnavi.
Se vor îngriji de plasarea în câmpul muncii a călugărilor scoşi din mănăstiri şi care doresc acest lucru. Avem în vedere greutăţile întâmpinate în acest sens cu ocazia scoaterii anterioare de călugări din mănăstiri, când organele locale nu s-au ocupat de această problemă.
Comisiile regionale să fie subordonate direct Departamentului cultelor. Ele nu vor lua nici o hotărâre fără aprobarea Departamentului cultelor în ceea ce priveşte mănăstirile în care vor fi concentraţi călugării rămaşi în monahism şi destinaţia clădirilor şi a bazei materiale a celorlalte mănăstiri”.
Altfel spus, mănăstirile erau afectate atât prin scoaterea unor călugări care intrau în prevederile decretului, cât şi prin confiscarea terenurilor agricole care nu mai puteau fi lucrate de vieţuitorii rămaşi, mai ales în cazul aşezămintelor care urmau să fie desfiinţate, deoarece li se confiscau inclusiv imobilele, mai puţin locaşul de cult care devenea biserică de parohie.
Pentru atingerea acestor obiective, noua lege prevedea inclusiv autorizarea funcţionării mănăstirilor de către Departamentul cultelor. Evident că Sfântul Sinod avea dreptul canonic de a înfiinţa mănăstiri şi schituri, dar pentru funcţionarea lor era nevoie de autorizaţie din partea factorului guvernamental de resort. Practic, dacă chiriarhii refuzau să scoată din mănăstiri monahii vizaţi de către autorităţile statului, atunci Departamentul punea în discuţie autorizaţia de funcţionare. De altfel, din documentele de arhivă transpare problema autorizării de funcţionare a tuturor mănăstirilor ridicată de departament în acest context al aplicării noului decret. (Va urma)