Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LV)

Pe aceeaşi poziţie rigidă faţă de aplicarea Decretului 410 de către autorităţile statului se situa Patriarhul Justinian în 26-27 aprilie 1960, cu prilejul unei alte sinaxe din Arhiepiscopia Bucureştilor, semn că presiunile regimului pentru diminuarea numărului vieţuitorilor erau foarte mari. Potrivit informaţiilor strânse de Securitate, întâistătătorul ortodox român înmâna stareţilor şi stareţelor mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor instrucţiuni privind monahi care trebuiau să rămână în monahism. El considera că monahii „care au la bază seminariile şi institutele teologice să fie consideraţi cu şcoli de pregătire ale clerului, alături de absolvenţii seminariilor monahale de grad elementar, indiferent de vârstă”. De asemenea, trebuia să rămână în mănăstiri călugăriţele şi călugării tineri cu rude în cadrul acestora, bătrâni, cu infirmităţi grave sau inapţi de muncă, pentru a-i îngriji. În al treilea rând, Patriarhul considera că, desfiinţându-se unele mănăstiri care fuseseră vizitate de diferite persoane din străinătate, „s-ar crea în exterior o situaţie nefavorabilă regimului din ţara noastră”, deşi în viziunea Securităţii se arăta că multe dintre acestea nu sunt monumente istorice sau de artă. Nu în ultimul rând, Patriarhul Justinian considera că acele vieţuitoare „care urmează să părăsească mănăstirile şi sunt proprietare ale unor case situate în incinta acestora, să rămână mai departe în locuinţele lor”.
Cei din Securitate şi Departamentul Cultelor nu puteau accepta astfel de motivaţii ale Patriarhului, considerând că interpretările date textului de lege reprezintă „derogări” prin care se dă posibilitatea multor călugări şi călugăriţe, mai ales „elemente tinere”, să rămână în mănăstiri. Iar în ceea ce priveşte îngrijirea vieţuitorilor bătrâni, cei din Securitate erau de părere că aceasta se putea face în noile concentrări de mănăstiri prevăzute în planul de aplicare a decretului.
Câteva luni mai târziu, Patriarhul susţinea că trebuie „să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toţi aceia care n-au vârsta legală şi n-au studii corespunzătoare”. De altfel, ori de câte ori avea ocazia să-şi încurajeze monahiile şi monahii pentru rămânerea în mănăstiri, Patriarhul Justinian o făcea, aşa cum procedase faţă de maica Heruvima Pica, de la Mănăstirea Ţigăneşti, absolventă a seminarului de la Hurezi: „Să staţi liniştite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii şi încearcă să vă tulbure, nu le daţi nici un fel de ascultare”.
În acelaşi mod, Patriarhul Justinian le susţinea pe maicile de la fosta stavropighie patriarhală de la Agapia, în frunte cu stareţa Veronica Constantinescu. În acest sens, la 11 februarie 1960, împuternicitul teritorial de culte informa: „La Agapia, maica Veronica Constantinescu a fost la Bucureşti în cursul lunii ianuarie şi spune că organele superioare [bisericeşti, n.n.] ar fi comunicat că vor rămâne în mănăstiri toate şi toţi acei vieţuitori care posedă o şcoală monahală; despre cei care au Seminarul sau Teologia nici nu se pune problema. Această versiune a făcut ca din mănăstirile Văratec şi Agapia să plece foarte puţini, în urma efectuării şi completării acelor fişe personale a tuturor vieţuitorilor, precum şi a inventarului ce îl posedă aceste aşezări mănăstireşti, iar o parte din cei plecaţi au început să dea năvală iarăşi în mănăstiri şi să spună că ei nu au plecat de bunăvoie”.
Dar presiunile autorităţilor statului la adresa Patriarhului erau foarte mari. În martie 1960, atunci când Patriarhul urma să se întâlnească cu secretarul general al Departamentului Cultelor, pentru a conveni asupra listelor de vieţuitori care urmau să fie excluşi, Securitatea îl aresta şi îl ancheta pe preotul Niţişor Cazacu, secretarul personal al întâistătătorului ortodox român. (Va urma)