Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Historica Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LXI)

Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (LXI)

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Historica
Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 21 Septembrie 2015

Un alt mecanism de control instituit asupra mănăstirilor de către autorităţile statului a fost cel al registrului de înregistrări al pelerinilor, prevăzut de altfel în noul regulament monahal (art. 97), abia aprobat de Departamentul Cultelor. Mai exact, prin circulara nr. 13.219 din 17 septembrie 1960, cu titlu „confidenţial”, se dispunea: „Constatându-se că în unele mănăstiri se ţine un singur registru, atât pentru persoanele care vizitează mănăstirile respective, cât şi pentru cele găzduite mai multă vreme, vă rugăm a da dispoziţii tuturor conducerilor mănăstirilor şi schiturilor ce aparţin de dvs., ca începând cu data de 1 octombrie 1960 să înfiinţeze: 1. Un registru în care să se ţină evidenţa persoanelor găzduite în mănăstirile şi schiturile respective (fie şi numai pentru o noapte). În acest registru - care va fi păstrat de stareţ sau egumen - se vor trece: numele, prenumele, ocupaţia, domiciliul şi numărul biroului de populaţie a fiecărei persoane găzduite. Vizitatorii ocazionali care intră numai să vadă mănăstirea sau muzeul respectiv nu vor fi trecuţi în acest registru; 2. O condică specială ce va sta la dispoziţia vizitatorilor, în care aceştia să fie liberi a-şi nota impresiile lor, fără ca stareţul sau altcineva din mănăstire să le pretindă să-şi menţioneze numele, ocupaţia etc., lăsându-se aceasta la latitudinea fiecărui vizitator”.
Potrivit datelor pe care le-am găsit în evidenţele Securităţii aflăm că până în martie 1960 mai rămăseseră 132 de mănăstiri, din 224 câte erau la 1 ianuarie 1959. Cele mai multe rămăseseră în Eparhia Râmnicului, în număr de 28, urmată de cea a Bucureştilor cu 23 şi cea a Iaşilor cu 20. Cele mai puţine erau în Eparhia Ora­dei, una singură, şi a Aradului, în număr de 3.
Dar aceste date statistice nu au mai fost valabile în următoarele luni, deoarece în Episcopia Ara­dului aveau să fie desfiinţate mănăstirile Hodoş-Bodrog, Gai şi Prislop, astfel încât această
e­parhie nu mai avea aşezăminte monahale.
Cu toate acestea, scoaterea monahilor şi monahiilor din mănăstiri nu a avut eficienţa scontată de către funcţionarii Departamentului Cultelor. În arhiva acestei instituţii se găsesc numeroase documente în care se reflectă cum foştii vieţuitori şi-au găsit domicilii în jurul mănăstirilor din care fuseseră excluşi, trăind o veritabilă viaţă monastică. În acest sens, la 22 mai 1961, împuternicitul raional informa centrala departamentului: „Pe raza comunei Aninoasa, unde se află fostele mănăstiri Dealu şi Viforâta, în prezent transformate în case sanatoriale de odihnă pentru bătrâni, multe dintre fostele călugăriţe s-au instalat pe raza acestei localităţi, cum­părând şi construind locuinţe mai multe în grup. Astfel, fostele călugăriţe Radu Maria, de fel din comuna Răzvad, Târgovişte, şi Bucur Macrina, de fel din comuna Talea, raionul Câmpina, şi-au cumpărat un loc de casă în satul Viforâta pe numele lor şi au construit o casă de locuit. La un loc cu acestea mai locuiesc încă două foste surori de mănăstire, foste ucenice ale acestora”.
Alţi călugări au rămas în mănăs­tiri ori s-au reîntors ca angajaţi în posturi de pază sau ghizi turistici. De asemenea, mulţi ieromonahi au fost numiţi ca slujitori la diferite parohii, în special în Ardeal şi Banat, acolo unde era nevoie la parohii foste gre­co-catolice sau unde nece­sităţile pastoral-misionare im­puneau. Mai ales cei care se vor elibera din detenţie, după 1963, vor fi numiţi în diferite parohii. De pildă, ieromonahul Vartolomeu Dolhan era numit în 1975 la filia Falcău, Parohia Straja, tot aşa cum Vasile Vasilache slujea la Bobâlna după 1967. (Va urma)