Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (VIII)

În propunerile înaintate conducerii de partid şi de stat în 1949 de către responsabilii din Ministerul Cultelor se avea în vedere inclusiv limitarea economică a mănăstirilor. Principala componentă economică a acestora era reprezentată de proprietăţile agricole. Or, Ministerul Cultelor prevedea ca mănăstirile să păstreze numai acele terenuri care erau lucrate de vieţuitori, fără nici o forţă de muncă din afară. Astfel, faţă de presiunile tot mai mari ale autorităţilor comuniste de comasare a terenurilor agricole în contextul colectivizării agriculturii, Patriarhul Justinian a convenit cu reprezentanţi ai conducerii de partid şi de stat ca sediile eparhiale şi parohiale să fie cedate statutului în schimbul asigurării salariilor preoţilor de mir şi ale ierarhilor. La fel s-a cerut din partea puterii comuniste în cazul proprietăţilor agricole ale mănăstirilor, fiind naţionalizate marile suprafeţe, în special de păduri, arabile pentru gospodăriile agricole colective, dar şi viile şi fâneţele. Totuşi, în posesia mănăstirilor au rămas suprafeţe importante, pentru care statul comunist le-a trecut în categoria „chiaburi“, impunându-le astfel aşa-numitele cote agricole. Obiectul autorităţilor statului era evident limitarea a treptată a forţei economice a mănăstirilor, determinându-le astfel să cedeze terenurile agricole.

Unele mănăstiri au beneficiat de scutiri anuale, însă pentru majoritatea acestea creşteau constant, astfel încât tot deţinerea proprietăţilor agricole devenea tot mai împovărătoare. În acest sens, la 11 iulie 1950, Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei şi Sucevei scria Ministerului Cultelor: „Insistăm ca, Comitetele provizorii şcele care preluau terenurile, n.n.ţ să exploateze însele aceste terenuri, căci noi nu ne asumăm nici o răspundere pentru predarea acestor cote nu numai exagerate, ci de-a dreptul imposibile. Noi colaborăm cu stăpânirea, doar pentru că socotim a fi de mare folos în stat, însă nu ne putem sinucide. ş…ţ Întrucât se apropie timpul colectărilor de cereale, iar unele mănăstiri şi schituri au şi fost înştiinţate să predea recolta întreagă, reţinând numai sămânţa necesară executării planului agricol pentru anul viitor, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a interveni la Ministerul Agriculturii să aprobe ca să rămână pentru hrana zilnică raţia reglementară de grâne, necesară tuturor vieţuitorilor, precum şi pentru muncitorii zilieri, iar la celelalte produse agricole şi raţia necesară inventarului viu: boi de tracţiune, vaci cu lapte, oi, porci şi păsări. Fără această cotă legală vieţuitorii sfintele mănăstiri şi schituri nu-şi pot avea asigurată hrana zilnică necesară şi nici planul agricol nu-l vor putea executa. Dacă totuşi, Ministerul Agriculturii nu va aproba şi asigura hrana zilnică a vieţuitorilor, vă rugăm a interveni să se dispună eliberarea cartelelor de alimente, aprobând în acelaşi timp cota legală de cereale măcar pentru animale şi păsări“.

Aşa s-a ajuns la păstrarea suprafeţelor de terenuri agricole în funcţie de numărul vieţuitorilor, aşezămintele monahale fiind considerate ca nişte unităţi cooperatiste particulare, deci fără nici un sprijin din partea statului. Cu toate acestea, cotele erau împovărătoare, iar mănăstirile nu erau iertate de abuzurile funcţionarilor din Ministerul Agriculturii. (Va urma)