Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XII)

Tema monahismului în societatea românească a suscitat mereu un viu interes, mai ales după secularizarea săvârşită în vremea lui Cuza. De multe ori, statul a încercat instituirea unor mecanisme de control şi manipulare cât mai stricte în organizarea Bisericii, componenta monahală constituind un reper important din această strategie de factură liberală. De cealaltă parte, Biserica a încercat să-şi recupereze o parte din patrimoniul pierdut sau măcar să contracareze această manifestare de tip secularist venită dinspre organismele statului. Mai mult, în perioada interbelică, adică în contextul căutărilor la problemele unei societăţi româneşti identificate cu provocări şi valori culturale provenite din provinciile istorice alipite, tema monahismului a revenit în prim planul dezbaterilor susţinute atât de teologi, cât şi de politicieni. Se cerceta tradiţia românească, se căutau asemănări cu alte spaţii ortodoxe, se încerca aducerea la un numitor comun a dimensiunii monahale româneşti într-o perspectivă cât mai unitară şi în acord cu năzuinţele unei Biserici regăsite într-un spaţiu care se considera al tuturor românilor. Practic s-a vorbit de o „reformă monahală“, iar proiectele nu au fost puţine, unele chiar lansate de teologi şi slujitori ai Bisericii în contexte politice de răscruce pentru poporul român şi în medii superioare ale statului, precum Parlament, Ministerul Cultelor sau la nivel guvernamental. După instalarea guvernului „democratic“ în 1945, problema a fost reluată, practic vehiculându-se aceleaşi idei din perioada interbelică. Cel care a reluat problema în mod major şi decisiv a fost însuşi Patriarhul Justinian Marina, sub pretextul schimbărilor din Biserică care presupuneau funcţionarea acestei instituţii în acord cu năzuinţele liderilor comunişti. De altfel, tema reformării monahismului era anunţată de Patriarhul Justinian în discursul său de întronizare: „Biserica Ortodoxă Română, pentru a putea răspunde cu folos şi aceloraşi idealuri şi năzuinţi ale poporului nostru român dreptcredincios, trebuie să-şi reorganizeze pe alte baze, păstrând regulile canonice şi monahale, clerul monahal, care trebuie să fie în slujba luminii, culturii şi ajutorului societăţii, condus de spiritul evanghelic al jertfelniciei pentru aproapele, făcând din schiturile şi mănăstirile lor izvoare curate de apă răcoritoare a Evangheliei lui Hristos, pentru sufletul atât de însetat de lumină şi de adevăr al poporului român dreptcredincios. (…) Pentru aceasta însă, tot clerul monahal trebuie să treacă prin aceeaşi şcoală ca şi clerul de mir, prin acelaşi foc curăţitor care să topească toată zgura unor păcate ale trecutului, care însă mai dăinuiesc în sfintele mănăstiri, redând Bisericii Ortodoxe Române un monahism nou şi luminat, care să îmbie viaţa duhovnicească cu cea socială şi culturală“. Chiar dacă Patriarhul Justinian lansa tema reformării monahismului într-un context politic total defavorabil, prin discursul său lăsa să se înţeleagă că un astfel de ideal se poate înfăptui numai în regimul „democrat-popular“. În fapt, Întâistătătorul român avea în vedere atât aplicarea soluţiilor viabile din perioada interbelică, cât şi o adaptare a dimensiunii monahale la noile provocări ale vremii. Din aceste motive, evident că problemele au început să apară din momentul în care aplicarea reformei era văzută de patriarh în acord cu interesele Bisericii, pe când reprezentanţii Ministerului Cultelor doreau o aplicabilitate trecută prin filtrul ideologic. Iar o astfel de abordare politicianistă, prin noua lege a cultelor din august 1948, presupunea mai întâi o reevaluare a cadrului statutar de care se bucura Biserica Ortodoxă Română, adică schimbarea statutului de organizare şi funcţionare şi a regulamentelor.

Noul statut de organizare şi funcţionare conţinea prevederi clare în privinţa organizării monastice din Patriarhia Română. Astfel, la art. 83 se arăta că, pe temeiul canonului 6 al Sinodului II Ecumenic, „monahii trebuie să ducă o viaţă chinovială (de obşte), iar acolo unde o astfel de viaţă lipseşte, conducătorii mănăstirilor trebuie să o introducă“. Mai mult, la art. 196 se stipula: „Averea monahilor şi monahiilor adusă cu dânşii în mănăstiri, ca şi cea dobândită în orice mod în timpul monahismului, rămâne întreagă mănăstirii de care ţine“. Astfel, la 21 iulie 1949, prin aplicarea art. 83 din statut, Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe Române a decis reorganizarea tuturor aşezămintelor monahale din Patriarhia Română după regulile vieţuirii în obşte. Era doar începutul reformei iniţiate de Patriarhul Justinian în monahismul românesc. (Va urma)