Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XIX)

În anii următori au continuat să apară numeroase unităţi cooperatiste monahale. În 1951-1953 s-au înfiinţat ateliere meşteşugăreşti în 35 de mănăstiri, din totalul de 5.814 (în 1957) de călugări şi călugăriţe, în acestea lucrând un număr de 1.565 de vieţuitori. Materia primă era primită de la centrele meşteşugăreşti de care aparţineau şi care desfăceau produsele, precum UCCOM, CENTROCOOP, COMRAIPROD, Societatea „Româno-Export“ sau alte unităţi cooperatiste ale statului. Majoritatea atelierelor monahale care lucrau sub egida UCCOM au avut producţii mari, din vânzarea cărora s-a înregistrat „un aport însemnat“ la economia naţională. Într-un documentar realizat de funcţionari din Ministerul Cultelor se arăta cum cooperativa „Propăşirea“ din Tg. Jiu, care avea în subordine atelierele monahale din Arhiepiscopia Craiovei, livrase în 1953 mărfuri în valoare de 2.122.230 lei şi plătise statului un impozit de 838.893 lei.

Mecanismele de conducere ale acestor cooperative în mediul monahal erau prevăzute prin norme votate de conducerea BOR şi menite să păstreze o autonomie în raporturile cu reprezentanţii statului. În Ordinul nr. 12.348 din 8 august 1951 al Patriarhiei Române trimis Mănăstirii Agapia se arăta că stareţii/stareţele răspund „de bunul mers al cooperativei faţă de Patriarhie şi faţă de eparhie“. Totodată, la art. 8 din statutul cooperativelor monahale se menţiona că „Uniunea îşi exercită acţiunea de îndrumare şi control în incinta cooperativei de producţie numai cu înştiinţarea prealabilă a organului bisericesc imediat superior şi în prezenţa delegatului acestuia“. Astfel, în interpretarea maicii Veronica Constantinescu de la Agapia, preşedinta cooperativei „Arta monahală“, „stareţa este persoana care trebuie să vegheze la respectarea şi aducerea la îndeplinire a ordinelor superioare bisericeşti, la respectarea Regulamentelor vieţii monahale şi cu acelaşi interes are obligaţia să respecte să fie duse la îndeplinire toate ordinele privitoare la bunul mers al cooperativei“.

Periodic, aceste cooperative convocau adunarea generală la care participau toţi cei angajaţi în activitatea de producţie, dar şi conducerea din care făceau parte preşedintele cooperativei, adică un monah/o monahie, un reprezentant din centrala cooperativei de stat, un reprezentant al Ministerului Cultelor, uneori exarhul ca delegat al chiriarhului şi stareţul/stareţa mănăstirii în care funcţionau atelierele meşteşugăreşti. În această adunare erau analizate: darea de seamă (situaţia organizatorică şi financiară a unităţii, îndeplinirea producţiei planificate, salariile, îndeplinirea planului de investiţii şi reparaţii generale, climatul social-cultural), situaţia contabilă, repartizarea beneficiului net către membrii cooperatori, măsuri tehnico-organizatorice pe anul viitor, probleme de ordin social ale cooperatorilor şi stabilirea planului de producţie. De pildă, la adunările generale din martie-aprilie 1957 ale atelierelor meşteşugăreşti din mănăstirile Pasărea, Ţigăneşti, Cernica, Ciorogârla, Zamfira, Suzana şi Viforâta era evidenţiată producţia pe anul 1956, apreciată prin depăşirea „planului şi profitului“ monahiilor cu 25% şi a celor ale mănăstirilor cu 30%. Fruntaşă în producţie s-a remarcat Mănăstirea Pasărea, care îndeplinise planul cu 125%. De asemenea, era reliefată producţia la covoare pentru export în cantitate de 2.714 metri pătraţi, adică cu 1.149 metri pătraţi mai mult decât în 1955. Ca şi în anii anteriori, monahiile au cedat drepturile lor de beneficiu în folosul mănăstirii, bani care au ajutat pentru reparaţii la bisericile mănăstirii, la cimitir, la clopotniţă şi la diverse instalaţii electrice. (Va urma)