Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XVII)

Până la mijlocul anului 1949, sub directa îndrumare a Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Administraţia Patriarhală, funcţionau şase ateliere monahale, unele mai vechi, modernizate, altele nou-înfiinţate, în care lucrau inclusiv monahi şi care produceau: obiecte bisericeşti, filigranare şi pictură de icoane (sub conducerea lui Sandu Tudor Agaton), ţesătorie, odăjdii şi veşminte preoţeşti la Mănăstirea Ţigăneşti şi, nu în ultimul rând, sculptură în lemn şi tâmplărie. Confecţionarea de covoare şi cusăturile naţionale erau alte îndeletniciri ale monahilor, sub atenta reorganizare a Patriarhului Justinian Marina, care, pe lângă amenajarea spaţiilor necesare, a dispus achiziţionarea unor maşini de ţesut moderne, care produceau covoare ce urmau a fi comercializate cu sprijinul Societăţii „Româno-Export“ din cadrul Ministerului Comerţului Interior. Numai în Arhiepiscopia Bucureştilor în această industrie mănăstirească erau încadraţi 193 de monahii care lunar produceau 43 metri pătraţi de covor, 130 ii sau bluze naţionale şi 100 de costume naţionale de păpuşi. Iar pentru a fi în pas cu vremurile, în publicaţiile bisericeşti se arăta cum în această activitate se dădeau „adevărate întreceri socialiste pentru depăşirea normei. E lucru de mirare şi de admirat, se arăta în Glasul Bisericii din 1950, în acelaşi timp, pentru cei ce vizitează atelierele, cum aici se îmbină rugăciunea cu munca. În timp ce mâinile lucrează grăbit cu acul la cusături de ii sau aşază firele de lână la covoare olteneşti, axioanele şi imnele în cinstea Născătoarei de Dumnezeu Fecioara Maria, nu mai încetează a se cânta“.

Aceste ateliere s-au dezvoltat mai întâi în mănăstirile din jurisdicţia Eparhiei Bucureştilor şi din stavropighiile patriarhale, întâistătătorul român constatând resursele financiare care se pot obţine pentru a ajuta la activităţile care se derulau în Patriarhia Română. Atelierele aveau materie primă proprie sau achiziţionată, unele fabricând diverse produse, precum: cartonaje, pungi, frânghii sau boia de ardei şi care era comercializate în condiţii proprii. Tot pentru dezvoltarea acestor ateliere, Patriarhul Justinian avea în vedere ca în cadrul Institutului Biblic să organizeze o şcoală „de formare a cadrelor de conducere ale atelierelor mănăstireşti“, după cum în şcolile monahale erau instruiţi monahii ca forţă de muncă calificată.

Potrivit unui document întocmit de responsabili din Ministerul Cultelor, motivul acestei iniţiative a Patriarhului Justinian era „de a organiza forţele de muncă disponibile în mănăstiri şi a aduce un aport la economia naţională, atât prin mărfurile produse, cât şi prin impozitele plătite statului. Pe lângă acestea, s-au urmărit îngrădirea vagabondajului călugărilor şi stăvilirea influenţei lor mistice asupra credincioşilor din localităţile aşezate în jurul mănăstirilor“.

Însă, pentru că nu puteau exercita un control riguros şi pentru că aceste preocupări luaseră o amploare economică, atunci autorităţile statului vizau stoparea sistemului cooperatist monahal, particular, chiar dacă funcţiona similar cu cel prevăzut în legislaţia specifică din vremea aceea. Încă din 1947, autorităţile statului au încercat aducerea atelierelor meşteşugăreşti într-o subordonare faţă de unităţile cooperatiste care funcţionau la vremea aceea. Mai întâi, printr-o decizie a Ministerului Educaţiei Naţionale sub care funcţionau atelierele de la mănăstirile Agafton, Agapia şi Văratec, au fost desfiinţate posturile bugetate ale maicilor lucrătoare, motivându-se austeritatea financiară. Dar opoziţia manifestată de Mitropolia Moldovei a salvat situaţia

acestor maici. Ulterior, autorităţile au încercat scoaterea acestor ateliere din incinta mănăstirilor, dar, din nou, intervenţia promptă a Mitropolitului Moldovei cu argumentele canonice garantate de legislaţia în vigoare a salvat situaţia maicilor lucrătoare. (Va urma)