Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XX)

Atelierele meşteşugăreşti din mediul monahal erau, practic, adevărate secţii economice de producţie similare celor de stat, având destinaţii din cele mai diverse, iar lucrătorii monahi erau consideraţi „cooperatori“. La atelierele de la Mănăstirea Cernica, înfiinţate în 1951, erau două secţii, „Împletituri“, care producea rogojini, ostreţe şi coşuri, şi „Metalurgica“, în care se făceau cuie de fier, de lemn şi sârmă arămită şi trefilată, plasă de sârmă neagră şi de zinc etc. Conform dării de seamă prezentate în Adunarea generală a cooperativei meşteşugăreşti „Mănăstirea Cernica“, se arăta că în producţia din anul 1957 se realizase peste 100% din ce se planificase.

În mănăstirile de maici funcţionau ateliere similare celor din industria uşoară. De pildă, la Mănăstirea Ţigăneşti, de lângă Bucureşti, în 1956 funcţionau două secţii: „Ţesături“, unde lucrau 40 de „cooperatoare“ care produceau materiale din bumbac, pentru copii; sacoşe, feţe de masă, şi „Covoare“, unde cele 38 de monahii ţeseau mai ales covoare olteneşti, de uz intern, şi persane.

Atelierele monahale din Arhiepiscopia Craiovei erau grupate în Cooperativa „Propăşirea“ din Tg. Jiu, înfiinţată la 6 iulie 1951, cu 67 de membri „cooperatori“ din mănăstirile Tismana şi Polovragi. Potrivit revistei „Mitropolia Olteniei“, prin această organizare la nivel eparhial „s-a constatat că unificarea mănăstirilor într-o singură cooperativă eparhială prezintă o sumă de avantaje, precum: aprovizionarea la timp cu materie primă, acelaşi ritm de lucru, comenzi şi debuşeu sigur, iar din punctul de vedere al disciplinei în muncă, scutiri de atâtea multe şi mărunte consilii de conducere, deplasări pe teren şi mai ales încheieri de contracte parţiale cu greutăţile sale, unitatea dovedindu-se cea mai bună metodă de lucru cu răsplătire şi ajutorări materiale efective“.

Până în 1956, acestei cooperative i-au fost arondate atelierele din mănăstirile: Jitianu, Gura Motrului, Brâncoveni şi Strâmba-Jiu. Structurile de producţie erau următoarele: la Tismana, cu 76 de cooperatoare, cu secţiile de: perii, pensule, bidinele şi frânghiere; la Polovragi, cu 28 de cooperatori, cu secţii pentru: prelucrarea lemnului pentru perii, pensule, bidinele, ambalaje şi reparaţii pentru butoaie de grafit; la Jitianu, cu 24 dee membri cooperatori, cu secţii de: covoare pentru export şi ţesături de lână şi bumbac; la Gura Motrului şi Strâmba, cu 28 de cooperatori, cu secţii de perii din sadină şi frângherie. Materia primă era asigurată în cea mai mare parte din resurse locale, iar o mică parte din fondul centralizat de stat. Valorificarea producţiei din aceste mănăstiri „a dat posibilitatea ca membrii cooperativei noastre, se arăta într-o dare de seamă, să-şi îmbunătăţească simţitor condiţiunile de trai şi să facă o serie de îmbunătăţiri şi amenajări în gospodăriile mănăstirilor“. Astfel de îmbunătăţiri presupuneau electrificarea Mănăstirii Tismana, amenajarea unor spaţii igienice corespunzătoare, înfiinţarea unor cabinete medicale sau instalarea apei curente. (Va urma)