În 18 decembrie 1892, la „Mariinsky Theatre”, în Sankt Petersburg (Rusia), sub bagheta dirijorului italian Riccardo Drigo, avea loc prima reprezentație publică a baletului „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Il
Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXII)
Pentru a restabili liniştea vieţuitorilor şi unitatea obştilor în mănăstiri, Patriarhul Justinian a preluat iniţiativa organizării atelierelor meşteşugăreşti monahale într-o structură centrală la nivelul Patriarhiei Române, numită Administraţia Centrală a Atelierelor Mănăstireşti (ACAM). În această administraţie trebuia să intre toate atelierele monahale care funcţionau sau urmau să se înfiinţeze, mai ales cele care nu produceau obiecte de cult şi veşminte bisericeşti. Pentru această nouă structură, Patriarhul Justinian a dispus întocmirea unui regulament pe care l-a aprobat şi l-a aplicat, fără acordul Ministerului Cultelor. În linii mari, acesta prevedea ca Administraţia cooperativelor mănăstireşti să funcţioneze la Mănăstirea Antim (art. 8) şi să fie condusă de un consiliu de îndrumare format din preşedinte, ca delegat al chiriarhului, un vicepreşedinte, adică exarhul mănăstirilor, şi stareţii şi stareţele mănăstirilor care deţin astfel de ateliere (art. 11). Prin funcţionarea acestor ateliere, potrivit art. 5 din Regulament, se urmăreau „dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi colaborare între mănăstiri; crearea mijloacelor de trai pentru obştile mănăstireşti; îmbunătăţirea vieţii de obşte prin construirea, repararea şi amenajarea celor necesare în incinta sfintelor locaşuri; calificarea în meşteşugurile practicate de monahi şi monahii, care trebuie să facă din sfintele locaşuri aşezăminte duhovniceşti de rugăciune şi muncă“. Prin atribuţiile acestei noi structuri din Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Justinian putea avea un control deplin şi cultiva liniştea necesară vieţuitorilor care se nevoiau în mănăstirile din Patriarhia Română.
Ateliere mănăstireşti care au funcţionat în cadrul ACAM au fost la: Pasărea, Samurcăşeşti (Arhiepiscopia Bucureştilor), Rogoz (Episcopia Buzăului), Bascovele şi Frăsinei (Episcopia Râmnicului şi Argeşului), Măgura (Episcopia Romanului) sau Agafton (Arhiepiscopia Iaşilor), care produceau de la dopuri şi pungi până la mobilier şi butoaie.
Alte ateliere au fost înfiinţate pe lângă cele din subordinea Institutului Biblic, care produceau obiecte de cult. Astfel, prin hotărârea Sfântului Sinod din 7 iunie 1954, se înfiinţa un atelier de broderie artistică şi pictură, cu un număr de 40 „de monahii şi maestre de specialitate“, care să funcţioneze pe lângă atelierul de veşminte şi odoare bisericeşti din cadrul Institutului Biblic. Locul funcţionării acestui atelier s-a găsit la Schitul Maicilor din Bucureşti, din ale cărui clădiri au fost amenajate anumite spaţii. Ulterior, tot la Schitul Maicilor, prin hotărâre a Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc din 24 aprilie 1955, în cadrul Institutului Biblic s-a înfiinţat un nou sector, care să producă obiecte de artă religioasă şi naţională, precum ceramică, ţesături, broderii, cusături de „larg consum“. Pentru acest atelier s-au construit clădiri speciale, urmând să primească avizul Ministerului Cultelor. Printr-o astfel de acţiune, Patriarhul Justinian încerca, treptat, preluarea controlului asupra tuturor atelierelor meşteşugăreşti care funcţionau în cuprinsul Patriarhiei Române. Evident, a urmat reacţia Ministerului Cultelor. (Va urma)