Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXIV)

Au fost situaţii în care episcopi ortodocşi solicitau Ministerului Cultelor înfiinţarea de ateliere meşteşugăreşti în mănăstirile din subordine care să funcţioneze sub egida UCCOM, dar coordonate direct de centrele eparhiale. Era, desigur, o soluţie pentru păstrarea minimului de control asupra unor activităţi, în acest caz economice, care se desfăşurau exclusiv în mediul monahal. Astfel, pentru obţinerea unor resurse financiare şi utilizarea unor forţe de muncă disponibile, la 17 aprilie 1957, Episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor solicita Departamentului Cultelor sprijinul pentru funcţionarea corespunzătoare a unor ateliere deja înfiinţate în mănăstirile Adam, Giurgeni şi în Schitul Mălineşti în scopul producerii la scară mare a covoarelor, pungilor şi cartonajelor. Totodată, se solicita sprijin pentru primirea la timp a materiilor prime din partea centralelor cooperatiste regionale.

Solicitarea chiriarhului romaşcan a fost considerată „neîntemeiată“, apreciindu-se că nu se pot autoriza ateliere meşteşugăreşti care să funcţioneze sub acest regim. De altfel, într-o analiză internă a departamentului se arăta că refuzul dat episcopului romaşcan se datora situaţiei create de acesta în mănăstirile din eparhia sa, prin aducerea în monahism a 106 vieţuitori, adică „se creează un cerc vicios cerându-se crearea de cooperative în mănăstiri pentru a se asigura existenţa vieţuitorilor, pentru ca mai apoi să fie atraşi spre mănăstiri noi vieţuitori pentru dezvoltarea cooperaţiei mănăstireşti“.

În consecinţă, cei din departament propuneau să i se comunice „verbal“ Episcopului Teofil „retrimiterea în câmpul muncii productive a tuturor novicilor nou recrutaţi în scopul de a putea asigura călugărilor (monahi şi monahii) existenţi posibilităţi de trai cu mijloacele materiale actuale ale mănăstirilor“.

Cu tot controlul impus în atelierele monahale, autorităţile statului erau nemulţumite de realizările financiare obţinute de mănăstiri, deoarece le conferea o putere economică tot mai mare. De aceea, responsabilii de culte din departament erau tot mai refractari la înfiinţarea sau autorizarea unor ateliere în cadrul mănăstirilor. De pildă, Arhiepiscopia Iaşilor înfiinţase la Mănăstirea Neamţ un atelier de tâmplărie pentru confecţionarea mobilierului necesar muzeelor şi bibliotecilor, care urmau a fi organizate în mănăstirile mari -monumente istorice din eparhie. În această situaţie, într-o notă a Direcţiei Studii din Departamentul Cultelor se arăta întreg eşafodajul legislativ invocat de responsabilii de stat: „1) Mănăstirile sunt datoare «să practice ocupaţiuni şi îndeletniciri potrivite cu sfinţenia locului, spre a fi de folos poporului, dovedind dragoste împreunată cu fapte bune faţă de obştea ţării» (art. 77, lit. b din Statut); 2) În mănăstirile mai mari se vor înfiinţa «ateliere pentru meserii, potrivite cu îndeletnicirile tagmei» (art. 78, lit. h din Statut); 3) Între aceste îndeletniciri, regulamentul pentru organizarea vieţii monahale prevede şi «munca în atelierele mănăstirii sau ale cooperativei mănăstirii» (art. 58, al. 2); 4) Art. 60 din acelaşi Regulament cuprinde dispoziţia expresă ca «în mănăstire să se menţină - şi acolo unde nu se află, să se înfiinţeze -ateliere pentru fabricarea diferitelor obiecte necesare vieţii mănăstireşti, precum: atelier de lemnărie şi fierărie etc.»; 5) Statutul Bisericii prevede că în atelierele existente în mănăstiri trebuie să lucreze călugări şi călugăriţe (art. 78, al. ultim).“ Astfel, cazul trecut prin filtrul legislativ primea următoarea decizie: „Socotim că înfiinţarea atelierului de tâmplărie de la Mănăstirea Neamţ de către Arhiepiscopia Iaşilor se încadrează în prevederile statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi ale regulamentului de organizare a vieţii monahale“. (Va urma)