Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXIX)

A urmat inevitabilul: chemarea în consistoriul monahal a părintelui Ioan şi a conducerii Mănăstirii Vladimireşti. La 27 ianuarie 1955, părintele Ioan era caterisit şi exclus din monahism alături de maicile Veronica şi Mihaela. Cu toate acestea, cei trei au refuzat să părăsească aşezământul monahal, dând curs repetării scenariului de la Sihastru. Pentru că întreaga obşte de la Vladimireşti s-a solidarizat cu cei trei vieţuitori, la 30 martie 1955 trupele de Securitate au intervenit în forţă pentru a-i aresta. Au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, mai ales că în timpul percheziţiei Securitatea descoperise cum îi ajutaseră pe unii fugari şi le procuraseră acte de identitate, fapte care erau încadrate la categoria infracţiuni.

Cu toate acestea, maicile rămase au refuzat să părăsească mănăstirea. Dar autorităţile erau decise să anihileze în totalitate fenomenul monahal de la Vladimireşti. În seara zilei de 9 februarie 1956, trupele de Securitate au luat cu asalt mănăstirea, le-au arestat pe maici, aşezământul fiind predat autorităţilor locale, chiar dacă Patriarhul Justinian Marina ceruse ca în acest loc să înfiinţeze un azil pentru monahii bătrâni.

Maicile eliberate au continuat să se întâlnească, în speranţa reunirii obştii, pentru rugăciune, dar permanent au fost vânate de Securitate şi reprezentanţii Ministerului Cultelor, care aveau ca misiune să lichideze orice amintea de Mănăstirea Vladimireşti.

Cazul Mănăstirii Vladimireşti fusese poate cel mai complex pentru autorităţile regimului comunist din România până în acel moment. A fost dificil atât din cauza generalizării pe care o căpătase la nivelul altor mănăstiri din Patriarhia Română, cât mai ales a popularităţii de care se bucura în rândul pelerinilor care cercetau Mănăstirea Vladimireşti. Am văzut că statul a încercat anihilarea acestui fenomen pornind de la abaterile canonice, pentru ca mai târziu, atunci când organele bisericeşti considerau că este o problemă numai de competenţa lor, să se treacă la utilizarea instrumentelor judiciare în aspectele ce atingeau prevederile din Codul penal.

Din acest moment, probabil la sugestia partidului comunist, organele represive care vizau Biserica, anume Securitatea şi Ministerul Cultelor, au trecut la studierea unui plan a cărui aplicare prevedea limitarea drastică a fenomenului monahal. Încă din 20 iunie 1955, Corpul de inspecţii din Ministerul Afacerilor Interne prezenta într-un referat starea muncii informativ-operative a Securităţii în mănăstirile ortodoxe. Textul se întinde pe 20 de pagini, din care extragem principalele idei: este prezentată pe scurt situaţia economică, socială, statutară şi culturală a mănăstirilor, accentuându-se pe caracterul istoric, de monumente al unor mănăstiri şi de aducere în monahism a tineretului, dându-se exemplul regiunii Suceava, unde aproape jumătate din personalul monahal este reprezentat de tineri între 15 şi 30 de ani sau la Bucureşti, unde un sfert este reprezentat de aceeaşi medie de vârstă; apoi sunt indicate intrările masive în monahism a celor care în regimul trecut au deţinut funcţii importante sau au făcut politică legionară şi că odată „refugiaţi“ în mănăstiri „îşi continuă activitatea contrarevoluţionară“; intrările în monahism diferă de la o eparhie la alta, sunt extrem de facile, ci nu aşa cum se prevedea în legislaţia lui Cuza, iar toate aceste elemente nu fac decât să alimenteze cu influenţe de la Vladimireşti „fenomenul mistic bolnăvicios“ şi să aducă în mănăstiri o importantă forţă de muncă care este utilizată în ateliere înfiinţate de centrele eparhiale; „activitatea contrarevoluţionară“ are o descriere aparte şi în amănunt, deoarece, în viziunea Securităţii, în cea mai mare parte, nu poate fi controlată informativ-operativ, aceasta constând în: slujbe „legionare“ (botez, nuntă, parastas), adăpostirea fugarilor şi susţinerea acestora prin alimente, bani, aparate radio de emisie-recepţie şi alte necesităţi, toate acestea considerate ajutor legionar, primirea jurământului membrilor din rezistenţa anticomunistă în unele biserici de mănăstiri, precum la Cetăţuia lui Pimen Bărbieru, „ţinerea de şedinţe şi materializarea concepţiilor legionare“ prin diferite activităţi bisericeşti. Practic, prin acest document se inventariază dacă nu toate, cel puţin majoritatea cazurilor descoperite şi anihilate de Securitate de-a lungul a cinci ani de activitate în problema mănăstirilor, multe nemaifiind de actualitate. (Va urma)