Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXV)

Reticenţa autorităţilor statului faţă de înfiinţarea şi funcţionarea atelierelor pentru producerea obiectelor de cult era motivată de faptul că acestea luaseră amploarea unor „adevărate întreprinderi lucrative“, deoarece fie „s-au suprapus“ peste cele meşteşugăreşti controlate de unităţile cooperatiste, fie le-a dublat, dar cu „activitate de producţie independentă“. Responsabilii din departament considerau că astfel de ateliere erau „întreprinderi de tip particular-capitalist, deoarece nu servesc decât formal şi în mică măsură nevoilor bisericeşti şi deoarece urmăresc în mod principal realizarea unor beneficii materiale. În astfel de întreprinderi sunt angajate şi forţe de muncă din afara clerului, iar activitatea lor încalcă domeniul sectorului socialist. În felul acesta, autoritatea bisericească caută să înfăptuiască într-un alt fel ceea ce plănuise în anii din urmă prin ACAM“. În fond, responsabilii din Departamentul cultelor constatau că Patriarhul Justinian recurgea la vechea organizare a atelierelor după structura ACAM-ului.

Faţă de acestea, în octombrie 1957, departamentul a cerut împuterniciţilor din teritoriu să strângă date privitoare la atelierele şi „întreprinderile“ acestea „pentru a se aviza apoi asupra măsurilor ce trebuiesc luate“. La 11 decembrie 1957, Departamentul cultelor trimitea o nouă circulară împuterniciţilor regionali şi raionali, prin care cerea întocmirea unei evidenţe stricte asupra atelierelor existente în mănăstirile ortodoxe, după următorul chestionar: numele mănăstirii în care se găseşte cooperativa sau secţia cooperatistă; numele cooperativei; unitatea cooperatistă de care aparţine; secţiile de producţie cu indicarea numărului de cooperatori din fiecare secţie; dacă în cooperativă sau în secţia cooperatistă se întrebuinţează mâna de lucru din afara mănăstirii; cum se procură materiile prime; cum se valorifică produsele; venitul mediu lunar al unui cooperator (pe secţii); venitul realizat în cooperativă sau secţia cooperatistă la sfârşitul anului 1956 (se va trimite o copie conformă cu originalul de pe bilanţul încheiat la sfârşitul anului 1956 şi o copie de pe darea de seamă şi procesul-verbal al adunării generale în care s-a aprobat contul de gestiuni); dacă conducerea mănăstirii şi conducerea eparhială sprijină activitatea cooperatistă din mănăstire“. După acest recensământ s-a constatat că la nivelul Bisericii existau 35 de ateliere meşteşugăreşti în care lucra personal monahal, după cum urmează: Agapia („Arta monahală“) cu 162 de maici; Hurezi, cu 70 de maici; Cernica, cu 25 călugări; Pasărea, cu 130 de maici; Samurcăşeşti, cu 30 de maici; Ţigăneşti, cu 90 maici; Viforâta, cu 30 maici; Zamfira, cu 55 maici; Suzana, cu 50 maici; Nămăeşti, cu 18 maici; Rogoz, cu 30 maici; Răteşti, cu 62 maici; Barbu, cu 41 maici; Buciumeni, cu 32 maici; Sihastru, cu 5 maici; Celic-Dere („Dobrogeana“), cu 25 maici; Saon, cu 24 maici; Văratec („Arta casnică“), cu 138 maici; Agafton („Harnica Albină“), cu 73 maici; Râşca, cu 15 maici; Adam („Cooperatorul“), cu 43 maici; Cooperativa „Propăşirea“, cu mănăstirile Tismana, Polovragi, Jitianu, Gura Motrului, Brâncoveni, cu 154 maici în total; Bistriţa olteană cu 159 maici; Văleni, Argeş, cu 40 maici; Dintr-un Lemn, cu 17 maici; Mamul, cu 12 maici; Bascovele, cu 16 maici; Surpatele, cu 10 maici; Sărăcineşti cu 5 maici şi Iezerul cu 6 maici. Majoritatea atelierelor erau de covoare, ţesături, tricotaje, ceramică, cusături naţionale, broderie artistică, dar şi de coşuri, mături, diverse împletituri, rogojini, lemnării, diverse perii etc. Forţa economică tot mai mare a acestor ateliere a îngrijorat organele Departamentului cultelor, astfel încât, în perioada 1959-1960, au trecut la desfiinţarea lor prin „autodizolvare“. (Va urma)