Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXVI)

La 4 ianuarie 1959, în adunarea generală a cooperativei din Mănăstirea Agapia, din al cărei proces-verbal cităm, s-a procedat la o „autodizolvare“: „Maica Eustochia Ciucanu, preşedinta cooperativei, a dat citire procesului verbal al consiliului de conducere al cooperativei prin care face cunoscut membrelor cooperatoare că, după o activitate de opt ani de la înfiinţare, această cooperativă se află în stare de lichidare din următoarele motive: potrivit adresei Uniunii regionale a cooperativelor meşteşugăreşti Bacău nr. 24667 din 23 decembrie 1958, cu data de 1 ianuarie 1959 nu se mai aprobă cooperativei şAgapia, n.n.ţ plan de producţie şi de desfacere şi nu mai aprobă plan de salarii, precum şi ştatul de funcţiuni. Potrivit acestor dispoziţiuni cooperativa nu-şi mai poate continua activitatea din lipsă de plan de producţie şi desfacere şi din lipsă de plan al forţelor de muncă şi salarii, pentru care motive, nemaiavând posibilitate şi îngăduinţă de a-şi continua activitatea, se află în situaţie de lichidare“.

Din acest document reiese clar faptul că statul a impus desfiinţarea acestei cooperative monahale de la Agapia, după cum tot aşa s-a întâmplat la Mănăstirea Văratec. La 22 februarie 1959, împuternicitul raional Neamţ informa centrala Departamentului Cultelor că în aceste două aşezăminte „nu se mai execută nici un fel de comandă din sectorul socialist sau particular“, dar că „vieţuitoarele continuă să lucreze pe cont propriu la casele lor la diferite ţesături şi covoare pe cale particulară“.

Măsura autorităţilor comuniste era menită să reducă fenomenul monahal până la o funcţionare care să depindă exclusiv şi să fie sub controlul total al statului. În aceeaşi perioadă, prin lucrătorii teritoriali, Departamentul Cultelor iniţiase campania de scoatere a vieţuitorilor din monahism în mai multe etape, începând cu fraţii de mănăstire aflaţi sub vârsta majoratului, continuând cu monahii care aveau antecedente politice interbelice sau „certaţi cu regimul“, adică suspectaţi de atitudine ostilă, totul sub presiunea constantă a valului de arestări declanşat de Securitate la începutul anului 1958. Evident că principala acuzaţie politică adusă călugărilor era cea de „legionarism“, o învinuire aflată la îndemâna organelor de represiune mai ales în perioada 1958-1960. Dar pentru a înţelege ce s-a întâmplat la finele anilor â50 este necesar să trecem în revistă măsurile luate de organele represive faţă de monahism încă din anul 1948.

Până acum am văzut că autorităţile statului, în special Ministerul Cultelor, au tratat „problema monahală“ sistematic şi consecvent, pentru ca treptat, pe măsură ce socialismul se construieşte, aceasta să dispară. Însă, cu toate măsurile luate, fenomenul monahal a căpătat dimensiuni fără precedent, atât numeric, cât şi al popularităţii de care se bucura din partea credincioşilor. Iar un astfel de caz a fost cel al Mănăstirii Vladimireşti. Aşezământul monahal din comuna Tudor Vladimirescu, fostul judeţ Covurlui, era nou, înfiinţat după 1939 în urma vedeniilor pe care tânăra Vasilica Barbu pretindea că le-ar fi avut. Ulterior, tânăra a intrat în mănăstirea care se ridica treptat prin contribuţia celor care veneau să cerceteze locul teofaniei, primind numele de Veronica şi întemeind o obşte numai din fecioare, căreia i-a devenit stareţă. Faţă de cazul de la Maglavit, unde fenomenul fusese manipulat, din interese financiare, de către personalităţi ale societăţii româneşti cu relaţii în poziţii politice înalte, la Vladimireşti fenomenul s-a concretizat prin construcţia mănăstirii, înfiinţarea obştii şi cristalizarea unei vieţuiri monastice mult apreciată de ierarhi ortodocşi de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a încuraja pe monahiile care se nevoiau aici, după 1948 mănăstirea a fost vizitată de mai multe ori de Patriarhul Justinian, uneori însoţit de părintele Cleopa Ilie. (Va urma)