Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XXVIII)

Securitatea a declanşat operaţiunea de anihilare a Mănăstirii Vladimireşti cu o „filială“, anume cu mănăstirea de călugări Sihastru, de lângă Adjud. După ce fuseseră caterisiţi pentru nesupunere faţă de autoritatea bisericească, în august 1954 cei 14 călugări de la Sihastru au primit condamnări între 6-18 luni din partea Tribunalului raional Adjud, pentru refuzul de a pleca din aşezământ şi port ilegal de uniformă preoţească. În locul călugărilor urmau să fie mutate maici de la Mănăstirea Buciumeni, de lângă Tecuci, astfel Sihastru devenind chinovie de maici. La comunicarea deciziei de către reprezentanţii autorităţilor statului şi ai Episcopiei Buzăului, călugării au refuzat să părăsească mănăstirea motivând că au depus jurămintele monahale şi că astfel nu pot pleca în lume. Pentru un control informativ, Ministerul Afacerilor Interne a trecut la crearea unei reţele de informatori atât în această mănăstire cât şi în cele împrejmuitoare, adică: Vladimireşti, Grăjdeni, Bujoreni, Dălhăuţi, Buluc, Valea Neagră, Lepşa şi „Sf. Ioan“-Brazi. Obiectivul Securităţii era şi de a preveni „subminarea dezvoltării socialismului, prin sustragerea muncitorilor şi ţăranilor de la munca constructivă“ şi iradierea fenomenului în alte aşezăminte monahale. Măsura Securităţii nu a avut succes aşa că s-a trecut la intentarea unui proces penal acestor călugări, în urma căruia 15 au primit pedepse de câte 18 luni închisoare corecţională, iar alţi 4 de câte 6 luni. Călugării au plecat numai după arestările operate de Securitate la Mănăstirea Vladimireşti în martie 1955. Cei condamnaţi în contumacie au fost arestaţi de Securitate şi închişi pentru executarea pedepsei, iar ceilalţi, în număr de 16, la ordinul ministrului Alexandru Drăghici, au fost trimişi în domicilii obligatorii pentru cinci ani în Bărăgan şi „dezbrăcaţi de rasă“.

La proces călugării de la Sihastru fuseseră apăraţi de avocatul Petre Pandrea, cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, „convertit“ la credinţa creştină la eliberarea din închisoare şi după o activitate comunistă interbelică. Acelaşi avocat a devenit apărătorul maicilor de la Vladimireşti în procesul intentat în 1955. Însă, până la proces, Securitatea s-a ocupat în cel mai mici amănunte de organizarea unei combinaţii informative prin care un informator era însărcinat să trateze cu duhovnicii din mănăstirile moldave, dacă nu chiar cu părintele Cleopa, pentru a iniţia întocmirea unui memoriu de condamnare a practicilor de la Vladimireşti, astfel încât acest gest să oblige ierarhia ortodoxă să treacă la măsuri canonice.

La începutul anului 1954, presiunile Ministerului Cultelor asupra ierarhului buzoian şi patriarhului Justinian erau tot mai mari, oficiul guvernamental cerând rezolvarea urgentă a problemei Vladimireşti. În mai 1954, Patriarhul Justinian l-a oprit de la slujire pe ieromonahul Ioan Iovan şi l-a chemat la Patriarhia Română, sperând că astfel îl va salva. Părintele Ioan a refuzat, motivând că doreşte să vieţuiască în continuare în mănăstirea în care îşi avea metania şi predicând tot mai incisiv la adresa regimului comunist. Securitatea urmărea aceste evenimente, dar continua să aplice planul de compromitere a obştii de la Vladimireşti. În vara lui 1954, informatorul „Ion Popa“ îl convingea pe ieromonahul Antonie Plămădeală de la Slatina de necesitatea iniţierii unui astfel de memoriu. Manipulat de agentul Securităţii, în octombrie 1954 ieromonahul Antonie a apelat la duhovnicii săi, părinţii Paisie Olaru şi Cleopa Ilie, care au redactat şi au semnat un document prin care practicile liturgice de la Vladimireşti şi neascultarea manifestată mai ales de părintele Ioan erau condamnate. (Va urma)