Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (XXXIII)

Pentru diminuarea şi chiar eliminarea totală a monahismului ortodox din societatea românească în referatul ofiţerului de Securitate Pavel Aranici se propunea a treia soluţie, iar un superior din Ministerul Afacerilor Interne punea următoarea rezoluţie: „Să se dezvolte ultima soluţie, ca un plan în timp şi cu termen de execuţie”. Totodată, pentru a avea un set de argumente în negocierile pe care trebuiau să le poarte cu responsabilii din Biserică, funcţionarii Ministerului Cultelor încercau rezolvarea problemei monahale apelând chiar la canoanele Bisericii Ortodoxe şi la legiuirile specifice. Se proceda astfel deoarece problema Vladimireşti ridicase o serie de probleme canonice deseori invocate de ierarhia ortodoxă.

Astfel, în anul 1956, într-o interpretare subiectivă şi o formă prea simplificată, responsabili din departament analizau problema intrării în monahism întâi după canoanele şi legiuirile Bisericii Ortodoxe, apoi prin prisma legislaţiei din vremea lui Cuza şi a urmaşilor săi: „După cum căsătoria are două etape: logodna şi cununia, tot astfel şi monahismul are două etape: noviciatul sau iniţierea şi călugăria sau tunderea în monahism. Stabilirea vârstei pentru intrarea în mănăstire s-a făcut prin analogie cu vârsta cerută pentru căsătorie. Fiind vorba însă de o hotărâre cu angajamente mai grele decât cele pentru căsătorie, Biserica a stabilit o vârstă mai matură pentru primirea în mănăstire. Astfel, Canonul 18 al lui Vasile cel Mare prevede ca vârstă minimă pentru primirea în noviciat 16 sau 17 împliniţi. Durata noviciatului, după Canonul 41 al Sinodului VI Ecumenic, este de minimum 4 ani. Prin urmare, tunderea în monahism ar putea fi făcută la vârsta de 20 sau 21 de ani. Cu toate acestea, pentru femei, Canonul 126 al Sinodului de la Cartagina fixează vârsta minimă pentru tunderea lor în monahism la 25 de ani.

Excepţii de la aceste rânduieli se prevăd prin canoanele: 40 al Sinodului VI Ecumenic şi 126 al Sinodului de la Cartagina, care îngăduiesc, în anumite condiţii, primirea în mănăstire ca novice la vârsta de 10 ani şi tunderea femeilor sub 25 de ani.

Această excepţie s-a făcut nu atât pentru a se păstra analogia cu logodna care se putea încheia între 7 şi 12 ani, ci, îndeosebi, pentru a se putea spori numărul anilor de noviciat, adică de iniţiere spre a se putea verifica statornicia şi hotărârea de intrare în monahism, aşa cum arată Canonul 40 al Sinodului VI Ecumenic, care precizează că votul de intrare în călugărie se primeşte numai atunci «când este întărit şi făcut prin cunoaştere şi judecată, după dezvoltarea deplină a raţiunii». În acelaşi fel hotărăşte şi Canonul 18 al lui Vasile cel Mare, care spune că «nicidecum se cuvine a se considera cu totul hotărâtoare vorbele copilăreşti».

În anii de noviciat se face ispitirea canonică. Aceasta constă din diferite încercări la care ei sunt supuşi pentru a se putea verifica dacă sunt disciplinaţi, hotărâţi, răbdători, supuşi şi cuvioşi, dacă se pot înfrâna etc. În funcţie de rezultatul acestor încercări canoanele lasă episcopilor latitudinea de a spori ori de a reduce numărul anilor de noviciat (Can. 40 Sinod VI Ecumenic, Can. 4 Sinod IV Ecumenic, Can. 126 Sinod Cartagina etc.).

După îndeplinirea timpului de noviciat urmează tunderea în monahism sau călugăria propriu-zisă. Deşi dreptul de a primi pe cineva în monahism îl are după canoane (Can. 4 Sinod IV Ecumenic, Can. 126 Sinod Cartagina) fiecare episcop, totuşi, în caz de nerespectare a rânduielilor canonice privitoare la noviciat şi călugărie, oricare episcop poate fi chemat la răspundere de către Sinod. În temeiul acestui drept al Sinodului s-au luat şi măsuri prin care primirea în monahism s-a condiţionat de aprobarea Sinodului”. (Va urma)