Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (XXXVII)

Un alt aşezământ monahal vizat pentru reînfiinţare a fost Schitul Nifon, care aparţinea de Mănăstirea Secu din Neamţ. Faţă de cazul de la Jercălăi, acest aşezământ nu a fost reînfiinţat, mai ales din cauza opoziţiei responsabililor din Departamentul Cultelor, dar şi pentru faptul că Mitropolitul Iustin Moisescu a refuzat, deoarece în relaţia cu statul încerca să obţină alte avantaje de care Mitropolia Moldovei avea nevoie în acel moment. Interesant în acest caz este cum funcţionarii din Departamentul Cultelor s-au implicat şi ce au invocat astfel încât aşezământul să nu funcţioneze, după cum aflăm dintr-o notă datată 31 august 1957: „Stareţul mănăstirii Secu, din raionul Tg. Neamţ, reg. Bacău, a cerut aprobare pentru redeschiderea fostului schit Nifon, aflat într-o poiană de sub muntele Rotunda, cu scopul de a-l folosi «pentru nevoile duhovniceşti ale călugărilor doritori de viaţă monahală mai aspră şi ca un fel de metoc gospodăresc». În legătură cu această cerere, vă rugăm să daţi dispoziţiuni împuternicitului reg. Bacău să ia legătura cu conducerea mitropoliei din Iaşi, determinând-o să aducă la cunoştinţa stareţului Dionisie Udişteanu următoarele: 1. Fostul schit Nifon a încetat să existe ca aşezare cu viaţă monahală din anul 1856, când a şi rămas în părăsire; 2. Readucerea lui în stare de funcţionare cu călugări vieţuitori acolo echivalează cu o reînfiinţare; 3. Potrivit art. 76 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române şi art. 5 din Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale nu se pot înfiinţa - şi deci nici reînfiinţa - mănăstiri şi schituri noi decât cu aprobarea sinodului la propunerea chiriarhului respectiv; 4. În cazul fostului schit Nifon, fiind vorba de o reînfiinţare, aceasta nu se poate face decât cu aprobarea sinodului şi la propunerea chiriarhului; 5. Întrucât mănăstirea Secu este monument istoric şi acolo se execută în prezent importante lucrări de restaurare, stareţul Dionisie Udişteanu va fi îndrumat să-şi îndrepte preocuparea mai mult spre aceste lucrări decât spre redeschiderea unui schit care a încetat să existe de un veac; 6. În ce priveşte călugării «doritori de viaţă monahală mai aspră», aceştia pot să-şi petreacă viaţa în mănăstirea respectivă sau într-unul din schiturile din apropiere care funcţionează legal”.

Alături de cazurile de reînfiinţări de aşezăminte, o altă problemă aflată în atenţia permanentă a celor din Departament era cea a recrutărilor de personal monahal. De notorietate pentru cei din Departamentul Cultelor erau numeroasele tunderi în monahism săvârşite de sau din ordinul episcopului romaşcan Teofil Herineanu. Astfel, „la propunerea stareţului mănăstirii Bogdana, se arăta într-un referat al celor de la Culte, episcopul Teofil a tuns în monahism” un număr de 7 rasofori, din care unul a fost hirotonit ca ierodiacon, iar altul ca ieromonah. În consecinţă, în noiembrie 1957, Departamentul Cultelor a cerut împuternicitului teritorial să strângă informaţii despre cei şapte: data şi locul naşterii, studiile, dacă au absolvit şcoala monahală, originea socială şi ocupaţia înainte de a intra în monahism. În urma cercetărilor întreprinse la faţa locului, împuternicitul de la Culte a constatat că episcopul romaşcan tunsese 10 rasofori, toţi fiind fie absolvenţi, fie elevi ai şcolii monahale, cu vârsta între 23 şi 36 de ani.

Însă problema tunderilor monahale în cazul episcopului romaşcan nu s-a oprit aici. Potrivit unui referat al unui inspector din Direcţia Studii, din 5 ianuarie 1958, se arăta: „Cu ocazia deplasării în eparhia Romanului am fost informat că în ziua de duminică, 26 ianuarie a.c., la mănăstirea Grăjdeni, din raionul Bârlad, regiunea Bacău, se vor tunde în monahism un număr de 11 vieţuitoare.

Cercetând şi verificând informaţia am constatat că dispoziţia a fost dată de către episcopul Teofil, exarhului Babaca Ioil, ca să-l reprezinte la acest ceremonial religios, el neputând participa, fiind mutat în altă eparhie şi deci această ocazie să nu se întârzie pentru a fi pierdută. Sesizez aici tendinţa ce o au unii ierarhi de a contribui în mod interesat la asemenea acţiuni religioase, de a atrage în monahism cât mai multe persoane, pentru a îngroşa numărul vieţuitorilor din mănăstiri. Personal m-am deplasat în acest loc, de faţă fiind şi vicarul [Emilian] Birdaş, cu care, analizând problema, a fost de acord că acest ceremonial nu trebuia făcut cu un număr prea mare de călugăriţe pentru a se da amploare, însă faptul de acuma era ca şi consumat, întrucât dispoziţia episcopului trebuia respectată”. În consecinţă, lucrătorul de la Culte venea cu o serie de propuneri despre care vom afla într-o ediţie viitoare a rubricii „Memoria Bisericii”. (Va urma)