Moralitatea în relaţiile internaţionale

Politica este o luptă pentru putere. Cât loc mai lasă politica moralităţii? Dacă în ce priveşte politica internă lucrurile stau mai simplu, valorile morale fiind mai uşor de acceptat, cum mai stau lucrurile în politica externă a statelor? Ce are mai multă importanţă, moralitatea sau interesul statului? Vom încerca să discutăm aceste probleme în cele ce urmează.

În dezbaterea problematicii manifestării moralităţii în relaţiile internaţionale nu este greşit a considera drept punct de reper concepţia kantiană referitoare la etică. Kant susţine că etică este ceea ce face din acţiune o datorie, iar din datorie un imbold. Simplul acord sau dezacord al unei acţiuni cu legea, neluând în consideraţie imboldurile sale, se numeşte legalitate, iar situaţia în care ideea de datorie rezultată din lege este totodată imboldul la acţiune poate fi definită ca moralitate a acţiunii.

Decalajele mari de putere transformă egalitatea într-o iluzie

Influenţa viziunii realiste în domeniul relaţiilor internaţionale justifică tendinţa de minimalizare din ce în ce mai pregnantă a rolului moralităţii pe fondul unei competiţii acerbe dintre naţiuni care aneantizează posibilitatea celor ce iau decizii în stat de a se orienta spre valorile morale, care de multe ori pot contraveni interesului naţional.

Pentru a evidenţia rolul moralităţii în relaţiile internaţionale, nu este de neglijat gândirea lui Reinhold Niebuhr. El consideră că nesiguranţa este un atribut de necontestat al fiinţei umane, iar dorinţa de a o depăşi îndreaptă spre voinţa de putere, prin intermediul căreia, în mod eronat, se consideră că omul se desprinde din învelişul limitelor, în timp ce cunoaşterea sa dobândeşte rangul de realitate ultimă şi esenţială. Din aceste considerente, politica nu poate fi decât o luptă pentru putere, de aceea moralitatea are slabe şanse de triumf în relaţiile internaţionale. Acest aspect e demonstrat şi de faptul că sentimentul de loialitate naţională determină oamenii să caute în mod indirect puterea, iar politica internaţională e prea complexă pentru ca vreun standard etic să i se poată adresa în mod eficient.

Unii autori, precum E. H. Carr, consideră că dificultatea aplicării principiului egalităţii în sistemul internaţional şi obstinaţia de a acţiona după principiul că binele întregului reprezintă o prioritate, iar binele fiecărei naţiuni în parte joacă un rol ancilar, determină un rol diminuat al moralităţii în relaţiile internaţionale. Atâta timp cât nu vor putea fi negate decalajele mari de putere şi de resurse, egalitatea nu este decât o iluzie, nicidecum realitate.

Explicaţia lui Rousseau pentru ferocitatea războaielor

Nici Hans Morgenthau nu oferă şanse prea mari manifestării moralităţii în relaţiile internaţionale, căci o recunoaştere a prezenţei ei în domeniul internaţional ar dezavua ideea clară a setei intriseci de putere nedezlipită de orice acţiune politică. Morgenthau oferă o imagine lipsită de platitudine asupra unor concepte ca înţelepciune politică, înţelepciune reliefată prin acţiunea eficientă orientată spre regulile artei politice, curaj moral, prezent ori de câte ori există insistenţa de a acţiona chiar şi în situaţia în care actul politic este inevitabil rău, judecată morală ce se manifestă atunci când se alege între mai multe acţiuni avantajoase răul cel mai mic. A combina cele trei concepte presupune reconcilierea naturii politice a omului cu destinul său moral. Aceasta este concesia pe care o face Morgenthau în recunoaşterea prezenţei moralităţii.

Concepţia lui Rousseau despre om, societate civilă, sursele războiului completează peisajul moralităţii ca deziderat şi nu realitate. Omul lui Rousseau în societatea de facto continuă să fie o fiinţă ignobilă, iar ceea ce generează o astfel de trăsătură nu e violenţa în sine, ci cauzele acesteia şi anume o insecuritate care se naşte nu din natura reală a omului, ci din nevoia mai mult psihologică de a ne compara cu alţii, iar rezultatul iminent e substituirea neliniştii sociale indolenţei originare. Ferocitatea războaielor e explicată de Rousseau prin acţiunea statului ghidată de pasiuni, nu de raţiunea de stat. Această observaţie care exclude din mobilul acţiunii raţiunea de stat va fi regăsită la Nietzsche, căci ceea ce face ca statele să fie cei mai reci monşti dintre monştrii reci, nu e raţiunea de stat, ci realiatea crudă că interesele lor nu cunosc compătimire, ori compătimirea ţine de latura internă a moralităţii. Rousseau propune două căi de rezolvare a problemei păcii, respectarea principiului dreptului războiului şi confederaţia, în măsura în care nu există război, iar pacea se confundă cu moralitatea, se poate susţine existenţa acesteia din urmă.

Atât Kant, cât şi Rousseau identifică pacea cu moralitatea, astfel încât omul ce nu încalcă imperativul moralităţii din interiorul său trebuie să dorească pacea.

Rousseau: societatea perverteşte simţul moral

Kant, spre deosebire de Rousseau pentru care societatea este cauza căderii omului, întrucât ea frustrează şi perverteşte simţul moral, vede societatea ca pe o condiţie a progresului moral, deoarece ea este o premisă pentru întemeierea dreptului şi pentru acţiunea morală. Dar dacă nu societatea cauzează căderea, nici refacerea acesteia nu poate aduce salvarea. Pentru Kant cea mai bună societate nu este aceea care face pe oameni să se comporte moral, ci aceea în care omul este liber din punct de vedere moral să se comporte aşa cum doreşte. Pacea mondială presupune state republicane, deoarece ele par cele mai puţin războinice.

Nici Raymond Aron nu se detaşează de scepticism în privinţa posibilităţii unei politici morale care ar urma prescripţiile kantiene. Discipolul lui Weber credea însă într-o etică a înţelepciunii care să nu scape din vedere necesitatea calculării forţelor, adică datoria statelor de a-şi urmări interesul propriu, dar şi de aspiraţia la universalitate, adică la o victorie a acelei părţi a naturii umane care nu este o „bestie de pradă“. Etica înţelepciunii este cea a moderaţiei, cu precizarea că înţelepciunea reclamă limitarea violenţei.

În contradicţie cu liberalii, Hans Morgenthau susţine că politica internaţională este o luptă pentru putere şi că restricţiile impuse de drept, moralitate sau opinia publică sunt fragile şi limitate. Într-o astfel de lume, agenţiile internaţionale nu pot îndeplini decât servicii modeste şi categoric nu pot impune pacea. Singura moralitate posibilă e cea a prudenţei, ce ar presupune deplasarea accentului asupra cântăririi consecinţelor politice ale acţiunilor politice alternative, dar nu respectarea legii morale.

Interesul comun al puterilor dominante

Trebuie realizată o delimitare între politica internă şi domeniul relaţiilor interstatale pentru a surprinde modul de manifestare a moralităţii. În afacerile interne, conflictul dintre concepţii sau ideologii rivale este rareori distructiv, cadrul politic şi constituţional şi valorile comune oferind indivizilor şi grupurilor ocazii favorabile sau şanse pentru acţiunea morală. În domeniul relaţiilor interstatale, cum au observat Aron şi Arnold Wolfers, conflictul valorilor acoperă deseori întregul câmp al relaţiilor dintre unităţi. Ameninţările la adresa supravieţuirii şi securităţii într-o lume a autoajutorului limitează şi uneori distrug ocazii favorabile pentru acţiunile morale.

Iluzia manifestării moralităţii se poate justifica şi prin caracteristica esenţială a relaţiilor internaţionale desprinsă de Martin Wight, alături de Raymond Aron şi de neorealistul Kenneth Waltz, aceea a anarhiei internaţionale, lipsa unui sistem de guvernare central. Wight nu neagă existenţa unui drept internaţional, dar consideră că, în timp ce în politica internă lupta pentru putere e guvernată şi circumscrisă legilor şi instituţiilor, în politica internaţională, legea şi instituţiile sunt circumscrise luptei pentru putere. Există două principii care moderează, după Wight, anarhia internaţională, clasicului echilibrului de putere, el îi adaugă interesul comun, reprezentat de puterea dominantă. Interesul comun al puterii dominante poate aduce beneficii reale sau poate conduce la o ideologie periculoasă.