Moştenirea Europei

Proiectul Europei unite pare a fi o consecinţă firească a unui parcurs istoric, religios, cultural etc., care se întinde de-a lungul a mai mult de două milenii. Vom încerca să abordăm, atât în numărul de faţă, cât şi în câteva dintre cele care urmează, problema devenirii Europei, plecând de la semnificaţiile mitologice ale numelui continentului nostru, continuând cu punctarea elementelor istorice esenţiale de ordin religios şi politic care au condus la ideea proiectului european comun.

Mitologia consemnează legenda grecească în care prinţesa Europe/Europa, fiica regelui Agenor, al Feniciei, datorită frumuseţii devine obiect de dispută între două ţinuturi, cu chip de femei: „ţinutul Asiei“, care vroia s-o ocrotească şi s-o păstreze, şi „ţinutul din faţă“, care, conform dorinţei lui Zeus, vroia s-o ducă dincolo de ape. Copleşit de dragostea pentru ea, Zeus îmbracă forma unui taur şi, în timp ce se plimba cu alte prinţese pe malul mării, o răpeşte şi o duce în Creta, unde Europe îi dăruieşte trei fii: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade şi Sarpedon al Luciei, viitori regi sau prinţi. Regele Asterion al Cretei se va căsători mai târziu cu ea şi îi va adopta copiii. Va fi venerată de popor sub numele de Hellotis, până tarziu. Idila prinţesei Europe se va regăsi ilustrată în manuscrisele operei lui Ovidiu, va decora zidurile oraşului Pompei şi ale caselor din Italia, Gallia, Britannia şi Germania, va constitui un motiv pentru pictori, ca Perugino, Tizian sau Boucher.

Relatarea alexandrinului Moschos nu este singura. În alte legende, Europe este una din Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţei Tethys, sau cea care s-a căsătorit cu Poseidon şi l-a avut pe Euphenos, însoţitorul lui Iason în căutarea Lânii de Aur.

Iisus devenit „cu totul european“

Mai târziu, tradiţia creştină urmăreşte nu numai diferenţierea continentului european, ci şi reconsiderarea numelui însuşi. Fer. Ieronim şi Sf. Ambrozie, reluând în sec. IV istoria lui Noe din Cartea Genezei, acordă fiecăruia dintre fiii acestora un teritoriu: Ham primeşte Africa, Sem - Asia şi Iafet - Europa.

În „Cosmografia Universalis“ a lui Sebastian Munster, ediţia 1588, Europa reprezintă o femeie al cărei cap este Spania, iar picioarele Grecia şi Sciţia.

Reprezentările fictive continuă cu „Iconografia“ lui Cesare Ripa din 1593, unde Europa este încoronată ca regină a lumii.

Rubens realizează la 1625 „Cele patru continente“ în care patru bărbaţi puternici ţin în braţe patru tinere, insistând în acelaşi timp pe forţa fluviilor Dunărea, Nilul, Rio de la Plata şi Gangele. Mai târziu, în Anglia, protestantul Samuel Purchas, insistând pe ideea că Europa este teritoriul creştinismului, afirma că Iisus şi-a întors faţa dinspre nerecunoscătoarea Asie, unde s-a născut, şi dinspre Africa, unde s-a refugiat şi a devenit cu totul european.

Între atâtea incertitudini, sigură rămâne afirmaţia lui Herodot: „Despre Europa nu ştie nimeni… nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat“.

Limitele spaţiului european

Cu o suprafaţă de 10 milioane de kilometri pătraţi, Europa este penultimul continent în ordinea mărimii şi nu ocupă decât 7% din suprafaţa uscatului, măsoară 4.000 km de la Capul Nord până în Creta şi 5.000 km de la Lisabona la Ural.

La est, se desfăşoară şirul crestelor Munţilor Ural şi axa care face legătura cu Marea Caspică. La sud, Caucazul, Marea Neagră şi Mediterana. Cea din urmă îşi întinde printre insulele Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Malta, Cipru ramificaţiile, tireniana, adriatica şi egeeana, unindu-se prin Marea Marmara cu Marea Neagră şi Marea Azov. La vest, Oceanul Atlantic ce separă prin Golul Gascogne lanţul cantabric şi Bretagne, apoi Marea Mânecii, Marea Nordului şi Marea Baltică cu cele două golfuri, Botnic şi Finic. La nord, Oceanul Îngheţat de Nord, cu arhipelagul Svalbard, Marea Barents, arhipelagul Novoia Zemlia şi Marea Kara. Nici un punct al Europei nu se află la mai mult de 700 km de mare (dacă nu luăm în calcul Rusia; cu ea, 1.600 km).

Vârstele Europei

Primul epicentru european a fost Mediterana. Aici, reprezentanţii Europei, grecii, s-au opus reprezentanţilor Asiei, persanii, la Marathon şi Salamina şi au încercat s-o definească prin morala lui Socrate, idealurile lui Platon şi prin politica lui Aristotel. În aceeaşi perioadă cu Atena, Roma aducea instituţiile, dreptul şi democraţia. Monahii, iubitori ai vieţii interioare, pătrund din Valea Nilului în Europa aducând cu ei un model de vieţuire în comun.

Inteligenţei şi raţiunii greco-romane i se adaugă credinţa şi dragostea faţă de semeni, specifică spiritului creştin. Imperiul Roman adoptă ca religie oficială creştinismul, iar Constantin cel Mare fondează Constantinopolul (330 d. Hr.). „Greci, romani, creştini… În faţa lumii exterioare ia naştere o conştiinţă colectivă europeană“.

Europa este începutul unui proces evolutiv în cinci etape (după Alexandru Duţu):

a) Respublica christiana, până în sec. XV, sprijinită de Biserică. Aetius îl învinge pe Attilla la 451 în Câmpiile Catalunice, Cidul spaniol îi opreşte pe mauri în Spania, iar mongolii sunt opriţi de slavi în stepele Asiei. În bătăliile de la Tours şi Poitiers din 732, Carol Martel îi infrânge pe arabi, oprind astfel înaintarea musulmană în vestul Europei, iar armata sa primeşte titlul de forţa „europeenses“. Apoi Carol cel Mare este denumit „pater Europae“, după încoronarea ca împărat de către papa Leon III (în 800).

Începutul Marii Schisme dintre Biserica romană şi cea din Constantinopol (din 1054) marchează separarea dintre Occident şi Orient (excomunicarea reciprocă ia sfârşit oficial în 1966). Ideea „unei creştinătăţi unificate în imperii“ anima desfăşurarea celor opt cruciade ale Europei creştine între 1095 şi 1270, pentru recuperarea locurilor sfinte din Palestina.

b) Respublica letteraria (o Europă umanistă) în care oamenii se regrupează în jurul cărţii, iar factorul de unificare îl reprezintă cultivarea limbii latine. Pericolul otoman devine spaima Europei, urmare a victorie turcilor împotriva cneazului sârb Lazăr în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei, din 1389) şi asupra cavalerilor cruciaţi occidentali în bătălia de la Nicopole (din 1396). În principatele române, Ştefan cel Mare, supranumit de Papa de la Roma „atletul lui Hristos“, reuşeşte să oprească ameninţarea europeană la hotarele acesteia. Concomitent, datorită spiritului critic tot mai prezent, se dobândeşte o nouă dimensiune: domnia legii.

c) Europa luminilor, datorită Războiului de 30 de ani (1618-1648) şi a Păcii de la Westfalia, descoperă şi acceptă în acelaşi timp libertatea religioasă şi politică, termenii de civilizaţie şi progres, suferă un proces de „dilatare“ marcat prin expansiunea colonială. Diderot, în articolul despre Europa din Enciclopedia, text prelucrat şi de Grigore Râmniceanu în 1798, va afirma că „Europa este podoaba lumii“.

d) Europa revoluţionarilor şi a naţiunilor este creată ca urmare a încercărilor de materializare a viselor imperiale, pe celelalte continente sau pe propriul continent prin unitate sub o singură coroană; planurile lui Napoleon, Sfânta Alianţă, Reich-ul lui Bismarck. În timp ce socialismul dă naştere la internaţionale, Nietzsche vorbeşte despre „nebunia naţionalităţilor“.

e) Europa uniformă şi a diversităţii. Efectele înfricoşătoare ale Primului Război Mondial au generat respingerea, condamnarea sistemelor politice, a statului de către naţionalişti, în consonanţă cu socialiştii. Cauza: neputinţa celor dintâi de a preîntâmpina războiul. Contele Richard Coudenhove-Kalergi constata în 1923: „cauza declinului Europei este politică, nu biologică. Europa nu moare din cauza îmbătrânirii, ci pentru că locuitorii ei se distrug şi se omoară unii pe alţii cu instrumentele ştiinţei moderne. Popoarele Europei nu sunt senile - sistemul lor politic este senil“.

Secretul împărţirii de la Ialta

Dacă delimitarea spaţiului european este posibilă fără prea mari dificultăţi, când se pune problema identificării regiunilor se ivesc o sumedenie de controverse, în funcţie de criteriul avut în vedere: geografic, istoric, politic, cultural, confesional.

Marea Mediterană, mult timp „Mare nostrum“, a fost centrul civilizaţiei, sudul avansat în comparaţie cu nordul. Acutizarea Marii Schisme din 1054, conflictul religios dintre Imperiul Roman, de origine germanică, şi cel de răsărit, guvernează contradicţia Est-Vest care va marca harta politico-ideologică a continentului.

Urmărind coordonatele istorice, constatăm că majoritatea autorilor plasează originile istoriei europene în perioada Imperiului carolingian, în jurul anului 800. Cristalizarea Vestului este plasată între anii 500 şi 800, când partea apuseană a Imperiului Roman este cucerită de barbari, ulterior acesta extinzându-se spre nord şi est.

Europa de Est se naşte mai greu; ea se conturează la începutul mileniului, în jurul Bizanţului, moştenirea răsăriteană a Imperiului Roman.

Se apreciază că spre sfârşitul perioadei de formare, care coincide cu debutul erei noi, centrul este acaparat de Moscova.

Liniile de demarcaţie sunt considerate a fi iniţial graniţele de est ale regatelor polonez şi ungar şi ale teritoriilor Ordinului Teutonic din Prusia Orientală. În Evul Mediu, acestea se vor suprapune peste limita estică a Imperiului carolingian, respectată apoi cu precizie diabolică la Conferinţa de la Ialta. (1945).

Începând cu sec. VIII, sudul Europei creştine ia contact cu lumea islamică, care va ocupa Peninsula Iberică. Căderea Constantinopolului în 1453 va distruge Imperiul Bizantin şi dinastia otomană pătrunde în Peninsula Balcanică, ajungând de două ori la porţile Vienei (1520 şi 1683). O dată cu pătrunderea otomană în Europa, islamul va pierde al-Andalusia (Spania), urmare a căderii Granadei în 1492.

Extinderea Imperiului Otoman pe continentul european, începând cu sec. XIV, se va produce pe un teritoriu situat între regiunile extreme ale Europei, care va constitui obiectul marilor tensiuni, dispute sau conflicte dintre puterile diverselor momente istorice.

Problema părţii estice

Istoricul maghiar Jeno Szucs, în studiul „Cele trei regiuni ale Europei“, publicat în 1983, vorbeşte de Europa de Vest, Europa Central-Estică şi Europa de Est. Această zonă intermediară, Europa Centrală sau Europa Central-Estică este luată în discuţie mult mai devreme însă. Contururile sunt foarte vagi, corespunzător împrejurărilor şi nu coincid cu realităţi geografice.

În sensul de Mitteleuropa, apare cel mai adesea în discursurile germane încă de la Războiul de 30 de ani ca o nostalgie a Sfântului Imperiu Roman germanic. Pentru Fr. Ratzel (1898), spaţiul Europei Centrale se întinde din Alpi până la Marea Nordului, de la Canalul Britanic până pe culmile Carpaţilor de-a lungul Rinului şi a Dunării. De aceea, forţa germanilor trebuie să stea în „constituirea puterii central-europene între marile puteri mondiale Anglia, Rusia şi Statele Unite“. Mitteleuropa (sau Zwischeneuropa) intră în vocabularul german uzual în 1914 şi este marcată de ideologia pangermanistă, fiind însuşită şi promovată de credincioşii ideii de Reich.

Pentru sociologul F. List, Europa Centrală o reprezintă toate ţinuturile dominate de cultura germană situate între partea apuseană şi cea răsăriteană. În concepţia geopoliticienilor germani, nucleul este Germania şi Austria.

Polonezul K. Pomian susţine că Europa Centrală aparţine creştinătăţii latine, dar a fost mult timp influenţată direct de cultura ortodoxă. Mai departe spune că „nu se poate vorbi despre unitate culturală dacă nu există conştiinţa apartenenţei la Europa Centrală“.

Dacă pentru ruşi Europa Centrală este o identitate vagă şi fac distincţie doar între Occident şi Orient, în 1994, Departamentul de stat american a înlocuit denumirea de „Eastern Europe“ cu „Central Europe“ datorită schimbărilor produse după dezintegrarea Uniunii Sovietice.