Necăjiţi ai sorţii îşi fac auzită muzica

Jean-François Fournel le oferă cititorilor cotidianului francez „La Croix“ din 19 octombrie 2009 un articol în care consemnează că o trupă de artişti profesionişti, cu handicap fizic, pregăteşte un turneu în Franţa. Spectacolul lor, „A opta notă“, demonstrează că talentul poate muta munţii din loc.

Autorul articolului este foarte atent la detaliile care creează o imagine deosebită a efortului acestor tineri: „Scena este, încă, întunecată. Publicul începe să se agite şi deodată amuţeşte. Lumina cade pe chipul de înger al lui Jean-Gael Ferry, un tânăr actor de comedie de 19 ani“. „Suntem... frumoşi“, începe actorul în deschiderea acestui spectacol amuzant, intitulat „A opta notă“, inspirat după filmul „A opta zi“, care a adus lui Daniel Auteuil şi lui Pascal Duquenne premiul de interpretare la Cannes, dar şi ca o referinţă la nota muzicală în plus din gama notelor care, în mod tradiţional, conţine doar şapte.

În spatele lui Jean-Gael se succed pe scenă încă 12 artişti. Este Patrick Bera, un rocker orb, cu o voce puternică, David Hernandez, un saltimbanc blând, în scaun cu rotile, sau extraordinara Magalie Mpassy, o surdo-mută care „cântă“ în limbajul semnelor, şi Ouiza Houyed, acriţă de comedie nevăzătoare, care nu ezită să urce pe scenă cu câinele ei pentru a râde cu veselie de orbi şi de cei care o privesc.

„Vreau să le transmit celorlalţi viziunea mea asupra lumii“, spune ea, cu umor, în culise. „Pe scenă, asta înseamnă un dialog în care se poate recunoaşte fiecare trecător care se interesează mai mult de câinele unui nevăzător decât de proprietarul lui: «Bună ziua, doamnă, cum se numeşte câinele dumneavoastră...?»“

„Eu vreau doar să ofer bucurie oamenilor prin cântecele mele. Cred că, pentru spectatori, faptul de a mă vedea în căruţ cu rotile adaugă şi speranţă, pe lângă plăcere“, spune David Hernandez.

Turneul va dura cel puţin un an, iar caravana va ajunge în toată Franţa

„Este un turneu tematic, având ca specific faptul că artiştii sunt necăjiţi ai sorţii. În rest, este un spectacol ca oricare altul“, afirmă producătorul Patrick Cattelan. Pentru a pune această afacere pe picioare, Patrick Cattelan a contactat fără succes 297 de firme pentru a sponsoriza evenimentul. De fiecare dată a auzit acelaşi discurs politicos şi puţin jenat de această imagine a handicapului. „Am început cu ministrul culturii“, mărturiseşte producătorul. „L-am sunat din momentul în care am avut această idee de a forma o trupă profesionistă din persoane cu handicap. Mi s-a răspuns că asta ţinea de Ministerul Sănătăţii...“

Jean-François Fournel consemnează că, una după alta, porţile s-au închis în faţa producătorului. Dar nu a renunţat, convins de intuiţia sa. Salvarea a venit de la o bancă britanică condusă de un prieten al său. Apoi, lucrurile s-au înlănţuit într-un mod pozitiv.

Turneul va dura cel puţin un an, iar caravana va ajunge în toată Franţa. Se va începe cu Bretagne, în toamna aceasta, Rhône-Alpes şi regiunea pariziană - în iarnă. În străinătate, candidatele sunt Washington şi Vancouver. „Bineînţeles că îmi doresc ca totul să meargă“, continuă Patrick Cattelan, „dar ambiţia mea nu este să continuăm acest spectacol la infinit. Dacă doi sau trei dintre artiştii mei sunt reperaţi şi ne părăsesc pentru a zbura cu propriile lor aripi, aceea va fi una dintre cele mai mari recompense.“

„Televizorul nu suportă liniştea“

Acesta este titlul unui articol din săptămânalul francez „La Vie“, semnat de Frédéric Theobal, în care se subliniază că, prin acest documentar, realizatorul Denis Gheerbrant problematizează modul nostru de a face legătura între oameni şi de a fi în lume, aducând în atenţia publicului „Republica“, un film despre Marsilia.

De mai mult de două decenii, Denis Gheerbrant merge cu camera video în locuri în care umanitatea este foarte fragilă. Acolo unde oamenii îşi pun întrebări în legătură cu locul lor în societate. A filmat strada Lappe din Paris, dar şi copii bolnavi de cancer. Ultimul său proiect se numeşte „Marsilia“. Şapte filme despre şapte locuri din oraş, în tot atâtea poveşti marcate de aceeaşi dorinţă de a trăi împreună. „Republica“ (apărută pe micul ecran pe 7 octombrie) prezintă locuitorii unei artere a oraşului Marsilia, expusă la o vastă operaţiune imobiliară, cu tot ce presupune acest lucru: mutări, expulzări, injustiţii. O concepţie aproape psihanalitică şi umanistă a documentarului, ca o legătură între oameni.

Întrebat care este sensul acestui efort, protagonistul proiectului a subliniat că „documentarul este un gen care poate fi plictisitor. La ce bun să înregistrezi cu o cameră ceva ce s-a jucat deja? Ceea ce filmez eu este ceea ce se întâmplă în acel moment, este conştiinţa pe care o are cineva despre ceea ce spune, chiar în momentul în care o spune. Este un gând care se construieşte în faţa noastră“. În „Republica“, când o mamă povesteşte momentul în care nişte falşi poliţişti i-au spart apartamentul, ea retrăieşte în faţa noastră un eveniment pe care l-au trăit copii ei, nu ea.

„Nu suntem prieteni, dar facem în mod amical o treabă împreună. Locul meu este destul de simplu, este: «Eu te filmez şi te ascult sau filmez şi ascult pe altcineva». Aceasta creează legături între persoanele care se privesc şi care se ascultă. Astfel se naşte un grup informal, acela al actorilor filmului. În «Viaţa este imensă şi plină de pericole» (turnat într-un centru de oncologie pentru copii) se iscă o înfruntare verbală între Cédric, personajul principal, şi unul dintre adolescenţi. Amândoi se întreabă, unul pe celălalt, care dintre ei are o boală mai gravă. Nu am auzit niciodată doi copii vorbind aşa dincolo de cameră. Dar sunt sigur că filmatul a provocat această situaţie cu totul nefirească. Din filmat apare o viziune de sine, conştientizarea faptului de a dăinui în lume.“

„Televiziunea nu îmi acceptă munca. Un responsabil al France Television a considerat-o «prea contemplativă», în timp ce chiar această entitate m-a condus la un film precedent recompensat cu premiul publicului. Dovadă că filmul meu nu este elitist. Dar nu respectă tiparele micului ecran, care vor să oferim spectatorului imagini şi modul lor de utilizare. Spectatorul trebuie să fie pasiv, iar această pasivitate este politică. Televiziunea nu suportă liniştea. Or, liniştea e primordială. În ea se constituie cuvintele oamenilor“, spune autorul documentarului.