O biografie dedicată episcopului Nicolae Popoviciu al Oradiei

Anul acesta se împlinesc 110 ani de la naşterea ierarhului Nicolae Popoviciu, unul dintre teologii români interbelici de marcă şi un arhipăstor curajos care între anii 1935 şi 1950 a condus Biserica din Crişana. La scrierea unei biografii cât mai cuprinzătoare despre episcopul orădean s-au înregistrat numeroase contribuţii şi mai ales după 1990, atunci când numele său a reapărut în publicaţiile bisericeşti, iar ierarhul Vasile Coman a iniţiat reînhumarea acestuia în catedrala din Oradea. Părintele Dorel Octavian Rusu este unul dintre promotorii unei cercetări obiective a vieţii marelui ierarh, bun cunoscător al realităţilor bisericeşti din ţinutul Bihorului. Un demers de acest gen l-am realizat împreună cu George Enache, materializat într-un volum apărut în anul 2009, cu o privire specială asupra perioadei comuniste. De curând, s-a materializat un alt demers ştiinţific, prin osârdia părintelui Ioan Mircea Ghitea într-o teză de doctorat, publicată sub titlul „Episcopul martir dr. Nicolae Popoviciu al Oradiei (1903-1960). Monografie istorică“, cu anexe documentare şi fotografice, 410 p. Iniţial am considerat că o lucrare alcătuită de un teolog din zona Bihorului va aduce o mare contribuţie la cunoaşterea vieţii şi activităţii marelui ierarh, mai ales că autorul foloseşte întreaga bibliografie asupra subiectului, documente de arhivă din fonduri laice şi eclesiastice de la Oradea, Mănăstirea Cheia şi Patriarhia Română. Părintele Ghitea prezintă informaţii interesante şi utile despre perioada expulzării curajosului chiriarh orădean în condiţiile Diktatului de la Viena şi face o descriere a lucrărilor teologice scrise de acesta. Un amănunt care ne-a atras atenţia a fost despre lucrarea „Opinii asupra proiectului de modificare a Legii şi Statutului pentru organizarea BOR“, Sibiu, 1936, pe care părintele Ghitea o atribuie episcopului orădean (pp. 99-108). Or, o astfel de lucrare este de fapt a profesorului de drept canonic de la Academia Teologică din Arad, cu acelaşi nume, după cum ne încredinţează părintele academician Mircea Păcurariu în al său „Dicţionar al teologilor români“ (ed. a II-a, p. 394), dar şi părintele profesor Mihai Săsăujan în a sa monografie dedicată şcolii teologice arădene (p. 99). Apoi, lucrarea conţine o serie de pagini întregi de digresiuni inutile pentru înţelegerea circumstanţelor în care episcopul Nicolae şi-a desfăşurat activitatea, cum este de pildă un istoric al Bisericii din Crişana (pp. 46-60) sau situaţia Bisericii Ortodoxe Române, apoi a celei Greco-catolice şi Romano-catolice în perioada comunistă (pp. 150-162), capitole ale căror titluri nici nu sunt acoperite în conţinut. De altfel, în aceste capitole se sesizează destul de uşor o serie de erori, precum Tit Simedrea, „mitropolitul Bucovinei de Sud“, când acesta a fost al Bucovinei şi că ar fi fost „înlăturat“ de autorităţile comuniste, tot aşa cum s-ar fi întâmplat şi în cazul lui Nifon Criveanu al Olteniei (p. 153). Autorul trebuie să cunoască faptul că Tit Simedrea a demisionat la 31 ianuarie 1945, adică cu două luni înainte de instalarea guvernului procomunist condus de Petru Groza. Alta a fost situaţia în cazul mitropolitului Nifon Criveanu, a cărui mitropolie a fost desfiinţată de guvernul Groza, astfel încât titularul a rămas fără eparhie. De asemenea, se vorbeşte de decesul a „peste 1.800“ de preoţi în gulagul românesc (p. 155), despre care mărturisim că noi, de peste 10 ani de cercetări în arhivele Securităţii, nu i-am putut număra. În fapt este vorba de preluarea unor informaţii vehiculate mai ales în spaţiul virtual, lansate fără nici o documentare adecvată. Alte carenţe ale autorului sunt repetiţiile, unele chiar obositoare în lecturarea cărţii, ca de pildă schimbarea de atitudine a episcopului Nicolae al Oradiei faţă de regim începând cu anul 1948 (pp. 174-175 şi 187). Autorul a beneficiat de o documentare bogată, pe care nu a reuşit să o sistematizeze, nici măcar după un criteriu tematico-cronologic, de multe ori revenind la acelaşi subiect, precum cel al exilării episcopului la Cheia (pp. 190 şi 215). Considerăm că ar fi trebuit să acorde o atenţie mai mare şi să sintetizeze informaţiile atunci când a tratat subiectul campaniilor misionare de peste Nistru sau al perioadei comuniste. La fel, poate că o atenţie deosebită, cu semnificaţiile pe care le-ar fi putut remarca, trebuia să acorde asupra implicării episcopului Nicolae în relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Rusă.