O carte despre suferinţa monahismului românesc în perioada comunistă

Pe măsură ce studiem dosarele din arhivele fostei Securităţi sau ale altor structuri ale statului comunist avem tot mai mult nevoie de mărturiilor celor care au suferit pe motive de credinţă în România postbelică. Documentele fostelor organe de represiune aduc lumină în fixarea reperelor biografice, în etapele care au determinat limitarea drastică a monahismului românesc, dar ne oferă şi multe controverse, ridică semne de întrebare şi, evident, nu acoperă lucrurile nespuse: suferinţa celor care au îndurat persecuţia regimului ateist de sorginte sovietică. Altfel spus, atunci când studiem arhivele fostei Securităţi, pentru înţelegerea fenomenului monahal din România comunistă avem nevoie de mărturiile supravieţuitorilor care au cunoscut măsurile de distrugere a monahismului românesc. O mărturie în acest sens este volumul semnat de vrednicul de pomenire arhiereu Gherasim Putneanul, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei, şi de preotul Constantin Hrehor, cu titlul "Tămâie şi exil. Dialoguri despre pribegia fraţilor", apărută la Editura Geea, în anul 2003. În cele peste 265 de pagini, cei doi autori întreţin un dialog despre tradiţia monahismului la români de la începuturi, pentru a se opri asupra perioadei regimului comunist. În răspunsurile sale, arhiereul Gherasim, ca unul care a trăit şi a cunoscut persecuţia comunistă, aduce numeroase mărturii despre formarea duhovnicească a monahilor, învăţământul seminarial de la Agapia, Neamţ şi Hurezi şi mai ales despre scoaterea vieţuitorilor şi vieţuitoarelor ca urmare a măsurilor luate de autorităţile comuniste atât înainte, cât şi după adoptarea Decretului 410. De asemenea, ierarhul sucevean reproduce numeroase mărturii ale vieţuitorilor scoşi din monahism şi reveniţi la metanie, provenite din scrisorile primite, după cum exemplificăm: "Înainte de promulgarea decretului, de la Securitate veneau presiuni pentru trimiterea acasă a elevelor claselor I-IV (exista o şcoală primară, unde preda maica Tatiana Radovici); erau eleve, rude de-ale maicilor, ce urmau să rămână în mănăstire şAgapia, n.n.ţ, venite de mici. Autorităţile pretextau că era un lucru smintitor, lumea putea crede că sunt copii maicilor. Apoi s-a ordonat plecarea a două maici. Primarul din sat, care era informat, făcea aluzii la câte maici vor mai rămâne în mănăstire... Totuşi, după ce au fost nevoite să plece circa 300 de maici şi surori... stareţa le-a cerut, pe bună dreptate, să semneze o declaraţie în care menţionau că pleacă, nu de bunăvoie, ci din ordinul autorităţilor. Au primit câte 500 de lei, preţul unui palton, şi au plecat plângând. Unele nu aveau unde să-şi plece capul. Nu mai aveau nimic dintr-ale lor. Nu voiau să plece în lume, unde părăsiseră totul. S-au aciuat unele în apropiere, la atelierele de ţesătorie. Veneau pe furiş noaptea să mai plângă cu maicile lor bătrâne, să le ajute, să primească sfat. Apoi cele care nu au avut unde sălăşlui, negăsind nimic, au venit îndărăt şi au trecut printr-o comisie medicală. Medicii au avut multă milă de acestea şi le-au mai menajat, accentuând gravitatea unor boli. Unele erau cu adevărat bolnave de plămâni etc. Cei de la Securitate n-au fost mulţumiţi; s-au făcut reproşuri, au fost trimişi alţi medici, care au zis că în viaţa lor n-au văzut asemenea diagnostice... S-au făcut abuzuri. Nu s-a ţinut cont nici că absolventele, cu şcoală monahală, aveau dreptul să rămână. Le-au trimis în... exil şi pe ele. Maicilor stareţe Eustochia Ciucan şi Nazaria Niţă li s-a îngăduit să vină pe rând, pe ascuns (au stat şi în coteţe de găini, magazii ascunse, zăvorâte) la rostul lor. Cele mai multe monahii şi-au păstrat demnitatea cu cinste, cu suspinuri, în umilinţe de tot felul".