O istorie religioasă a aromânilor

Istoria religioasă a aromânilor din Peninsula Balcanică reprezintă un capitol important din istoria generală a poporului român și este legată indestructibil de trecutul spațiului românesc și de cel balcanic.

Procesul de romanizare a locuitorilor din Balcani a creat condițiile formării unei populații romanizate, care avea la bază limba vorbită de traci. Dar năvălirile migratorilor, în special cea a slavilor din secolul al VII‑lea, au rupt această romanitate de centrul polarizator al civilizației de care atârna. Acest proces istoric a determinat formarea unor dialecte, care nu s‑au rupt de corpul unitar al limbii române, vorbită de o populație romanică de la Tisa la muntele Olimp și de la Adrianopole până în centrul fostei Iugoslavii și peninsula Istria.

Poporul român din Balcani (fără ramura nord‑dunăreană care astăzi în mare parte se regăsește în granițele statului român) s‑a evidențiat în istorie prin patru ramuri distincte, în funcție de dialectul vorbit.

Ramura vestică, formată în spațiul vechilor provincii romane, ocupa partea centrală și nordică a fostei Iugoslavii, ei se identificau sub termenul de „rumeri”, prezenți în documentele medievale ca „vlahi”, ca și cei care mai locuiesc în peninsula Istria și care își spun istro‑români.

Ramura nordică, azi dispărută, popula versanții munților balcanici, descindea din populația fostei provincii Moesia și era vorbitoare a dialectului daco‑român, asemănător celui nord‑dunărean.

Ramura sudică, cea mai numeroasă, reprezentată de aromâni, care își spun „armâni”, este încă prezentă în Albania, Macedonia (Republica fostă iugoslavă și Macedonia grecească), Epir, Tessalia și sudul Bulgariei, având un dialect numit aromân sau macedo‑român.

Pe Valea Vardarului mai există o comunitate de aromâni, care își spun megleno‑români, distincți, deoarece, din punct de vedere antropologic, sunt diferiți.

Din punct de vedere religios, aceștia fac parte din trunchiul Ortodoxiei balcanice, ca unii care de la apariția lor în istorie s‑au identificat confesional în masa romanității orientale. Evidențierea lor în istoria Balcanilor s‑a făcut după încercările Constantinopolului grecizat, în jurul anului 1000, de reintegrare în granițele Imperiului Bizantin a teritoriilor care aparținuseră statului roman. Acești băștinași ai Peninsulei Balcanice se considerau romani, vorbind o limbă latină, cu influențe provenite dinspre migratori, în urma năvălirilor acestora, identitate pe care o manifestau și imperialii bizantini, dar care erau vorbitori de limbă greacă. Ulterior, acești băștinași romanizați au fost arătați în documentele bizantine ca „vlahoi”, termen care era împrumutat de la slavi și care, la rândul lor, îl preluaseră de la germani, încă din secolele VI‑VII.

Dar acești aromâni au fost înregistrați de documentele medievale drept acei etnici latinofoni care locuiau în locurile cele mai abrupte ale munților balcanici, care se ocupau de creșterea animalelor și care asigurau transportul în cuprinsul peninsulei, fiind buni cunoscători ai drumurilor care traversau Balcanii. De aceea, au devenit chirigii ai regatului sârbesc, apoi ai mănăstirilor din Balcani și ai negustorilor italieni. Meritele le erau recunoscute de împărații bizantini, care, în secolul al XI‑lea, le înființau o episcopie proprie. După recucerirea țaratului bulgar în 1018, împăratul Vasile al II‑lea a dat o nouă organizare administrativă și religioasă, în 1020, subordonând Arhiepiscopiei de Ohrida (fosta Patriarhie bulgară) pe toți vlahii din thema Bulgariei. Acestei arhiepiscopii îi erau subordonate scaunele de Kastoria, de Skopje, de Devri și „cel din Vreanoti sau al vlahilor”. Potrivit istoricilor, Vreanoti a fost identificat cu orașul Vranje, de pe cursul superior al Moraviei sudice, într‑o regiune cu populație aromânească foarte densă. La începutul sec. al XII‑lea, vlahii sunt înregistrați într‑un codice care conține corespondența dintre împăratul Alexios Comnenul (1081‑1118) și Patriarhul Nicolae (1084‑1111). Astfel, sunt semnalate cele 300 de familii aflate în zona așezămintelor de la Muntele Athos, care se îndeletniceau cu creșterea animalelor și „slujind mănăstirilor”. Ulterior, aceștia au fost alungați din Athos, deoarece „tulburau” liniștea duhovnicească a schimnicilor. Un episod important din istoria aromânilor s‑a consumat în vremea țarului Ioniță (1196‑1207). În corespondența acestuia cu papa Inocențiu al III‑lea, se vorbește de originea romană a acestei populații, care constituia un argument puternic pentru trecerea religioasă sub ascultarea Romei. Dar aromânii au rămas fideli Ortodoxiei, deoarece se simțeau mult mai legați de Bizanțul care le era atât de aproape. (Va urma)