O istorie religioasă a aromânilor (II)

După instituirea ocupației otomane în Peninsula Balcanică și cucerirea vechii capitale Constantinopol, situația aromânilor s-a schimbat fundamental. În relația cu ocupantul ei erau încadrați în Milletul grecesc, „națiunea credincioasă” cum o numeau otomanii. Patriarhul de la Constantinopol era capul acestei națiuni în care se făcea abstracție de identitatea etnică și o totaliza pe cea creștin-ortodoxă. Pe plan local, tot ce era ortodox depindea de clerul grecesc, care avea în subordine Biserica, Școala, instituțiile economice și răspundea în fața autorităților otomane. Din considerente militare, au fost și excepții, acolo unde aromânii formau o majoritate. Aceștia beneficiau de o serie de avantaje economice, dar și religioase, recunoscute de otomani ca privilegii, care aveau la bază vechea lege a pământului și tradiția bizantină.
În același timp, prezența stăpânirii otomane a facilitat legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Dunării și a celor din Peninsula Balcanică, prin caravanele negustorilor aromâni care ajungea până în Țările Române, Ardeal, Slovenia și Rusia. Unii dintre aceștia au reușit să-și acumuleze averi, să ajungă profesori și oameni de cultură pe lângă domnitorii români și să intre în tagma boierească, cu pretenții la domnie, precum Vasile Lupu în Moldova. Așa se face că Țările Române au constituit surse inepuizabile pentru susținerea românilor din Balcani, care aveau un statut inferior sub administrația otomană, dar doreau să se individualizeze și să se dezvolte economic tot mai mult. Astfel, s-au creat legături între mănăstirile cunoscute ca „ale vlahilor” din imperiu și așezăminte din Țările Române.
Domnitorii români întăreau actele de danii și privilegii pentru așezăminte monastice, precum Sărindar, Mislea și Balamuci ale Mănăstirii „Sfinților Părinți” din Ianina sau mănăstirile Stavropoleos din București și Valea din Muscel, închinate Eparhiei de Pogoniana, din Epir.
Dar aromânii se simțeau legați de scaunul Ohridei, având chiar o tradiție în acest sens. În apropierea acestuia, în sec. al XVII-lea, s-a înființat și dezvoltat orașul Moscopole, în care a rezidat chiar arhiepiscopul Ohridei, ca urmaș al titularului de Justiniana Prima și al fostei Patriarhii Bulgare. Orașul era așezat pe cinci coline și un platou, fiind înconjurat de numeroase alte așezări românești, precum Gramoste, Grabova și Corcea. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, orașul avea 50-60.000 de locuitori, cu aproximativ 10.000 case și circa 70 de biserici, fiind asemănător în structură cu urbele occidentale, probabil datorită legăturilor prospere cu Veneția. Din punct de vedere economic, orașul avea 14 bresle, care susțineau inclusiv activitățile culturale și sociale. De pildă, în 1746, acestea au finanțat ridicarea academiei și tipografiei cu suma de 312.000 de aspri, iar cei din breasla negustorilor dăruiau în 1727 o mitră din argint, cu pietre scumpe, lui Ioasaf, Arhiepiscop și Patriarh de Ohrida, care la origine era aromân. Tot un localnic, educat în Moscopole, era ieromonahul Ambrosie Pamperi, care slujea la biserica ortodoxă din Lipsca, probabil pentru negustorii aromâni care făceau comerț în acest oraș germanic. Apoi, protopopul și predicatorul moscopolean Teodor Anastasie Cavalioti, considerat unul dintre cei mai distinși învățați aromâni, a fost cel care, în 1770, la Veneția, a publicat „Protopiria”, cu sprijinul „negustorului patriot” Gheorghe Tricupa. Lucrarea conținea un vocabular paralel, pe trei coloane, în limbile greacă populară, albaneză și aromână.
Înflorirea comerțului pe care aromânii îl întrețineau în această parte a Balcanilor a determinat o dezvoltare culturală care a condus inevitabil la trezirea identității etnice, la o individualizare etnică și lingvistică față de autoritarismul grecesc. În acest sens, în lucrarea „Noua pedagogie sau Abecedar”, publicată în 1797 la Viena de Constantin Ucuta, se spunea: „Destul este să știe creștinul să se închine Domnului lui în limba cea în care se născuse mama lui. Căci scrie apostolul Pavel către Corinteni în epistola I, cap. XVI: «Dacă m-aș închina în limbă străină, sufletul mi se închină, dar mintea îmi este fără fruct. Voiu să mă închin și cu sufletul și cu mintea. Voiu să cânt și cu sufletul și cu mintea»”. (Va urma)