O istorie religioasă a aromânilor (V)

Pentru sprijinul cultural şi spiritual către aromânii din Imperiul Otoman era nevoie de alocări de la bugetul de stat al României, ceea ce s-a şi făcut începând cu 1863, la iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu. În anul 1864, Ministerul Instrucţiunii Publice avea alocat un buget de 14.000 lei, iar în anul următor a fost acordată o sumă de 20.000 lei pentru întemeierea şi întreţinerea unui internat pentru copiii aromânilor. De altfel, în 1865 a fost înfiinţat un Institut macedo-român, care funcţiona în curtea Mănăstirii „Sfinții Apostoli” din Bucureşti, sub oblăduirea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor. Director al acestei şcoli fusese numit profesorul Ion C. Massimu, dar cel care îi recruta şi îi aducea pe tinerii aromâni era arhimandritul Averchie. Mare parte dintre absolvenţii acestei şcoli au mers apoi în locurile natale şi au înfiinţat şcoli de predare în limba maternă. Încă de la început, împotriva acestui demers s-au ridicat mitropoliţii greci, care ameninţau pe români cu afurisenia. În 1869, pentru a-i descuraja pe români să-şi trimită copiii la şcoala românească abia înfiinţată în Gopeş, arhiereul Meletie de Bitolia îi poruncea preotului Naum să-i afurisească de la altar, în timp ce ţinea Sfânta Împărtăşanie rostind: „În numele acestui corp şi acestui sânge al lui Hristos, ce vedeţi în mâinile mele, să fie blestemaţi şi separaţi de Hristos cei ce se numesc români şi instruiesc pe feciorii lor în limba română”. Dar românii nu s-au lăsat intimidaţi de presiunile venite dinspre ierarhii greci, deoarece considerau că aceştia săvârşesc un act de nedreptate unui popor care doreşte să-şi afirme identitatea tot aşa cum o făcea poporul grec prin lupta pentru întregirea teritoriilor greceşti.
În 1871, institutul a fost desfiinţat, şcolarii fiind trimişi să-şi continue studiile după programa şcolară românească la liceele „Sfântul Sava” şi „Matei Basarab” din Bucureşti. Atribuţiile fostului institut au fost preluate de Serviciul Şcolilor şi Bisericilor româneşti din Peninsula Balcanică din cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice. Legătura dintre serviciul de resort din Bucureşti şi instituţiile şcolare şi bisericeşti care funcţionau în zonele locuite de aromâni era asigurată de Ministerul Afacerilor Externe, care avea în subordine Legaţia română de la Constantinopol şi o serie de consulate, înfiinţate în special după 1890, la Monastir (Bitolia), Salonic şi Ianina.
După iniţiativa lui Averchie, când se formaseră o serie de institutori aromâni, a urmat etapa a doua, anume cea a înfiinţării de şcoli româneşti în comunităţile locuite de aromâni, cu sprijinul financiar al statului român. De un sprijin diplomatic nu putea fi vorba încă, deoarece România încerca să se consolideze atât ca entitate statală, cât şi în relaţiile internaţionale. Mai mult, aromânii nu puteau fi susţinuţi direct de statul român, mai ales că circula zvonul de o iminentă alianţă între România şi Grecia.
Aşa se poate explica gestul lui Apostol Mărgărit, cel care înfiinţase şcolile din Avdela şi Grebena şi care pentru greci şi mitropolitul de Kastoria devenise o problemă. Pentru a-şi putea continua activitatea educativă, pe motiv că era supus austriac, în 1867, Mărgărit a cerut protecţia Consulatului austriac din Monastir (Bitolia). Iar gestul acestuia nu era singular, la fel procedând institutorul Gheorghe Tomaras de la şcoala românească din Ohrida. De acum, mai ales prin intrigile ţesute de clericii greci, a circulat cu insistenţă zvonul că Mărgărit obţinea protecţia diplomatică în schimbul convertirii la catolicism, mai ales că sediul Consulatului austriac se afla în clădirile ordinului catolic lazarist din Bitolia. În schimb, otomanii îl acuzau de activitate panslavistă, prorusă şi în sprijinul mişcării naţionale bulgare. Situaţia lui Apostol Mărgărit s-a reglementat în 1870, atât datorită bunelor relaţii pe care reuşise să şi le facă în rândul înalţilor funcţionari otomani, cât mai ales respingerii de către România a unei alianţe cu Grecia, înfiinţării Exarhatului bulgar şi regresului influenţei greceşti în Turcia europeană. Într-un fel, statul român intrase în conflict deschis cu Patriarhia Ecumenică, mai mult agitat de aceasta din urmă, pe tema averilor mănăstirilor închinate care fuseseră secularizate de Cuza, mai ales că o parte constituiau bugetul şcolilor româneşti din Balcani. (Va urma)