O istorie religioasă a aromânilor (X)

Roma cerea informaţii despre dorinţele românilor de convertire la catolicism de la superiorul lazariştilor de la Salonic, abatele Boneti. Din orgoliu personal şi din cauza situaţiei din teren, Boneti arăta că episcopul unit bulgar nu avea capacitatea de a-i aduce pe aromâni în Biserica Catolică. În schimb, Boneti propunea instalarea unui misionar catolic în oraşul Metzovo (Aminciu), acolo unde se afla deja un arhimandrit român autonom de Constantinopol şi care putea fi mai uşor convins pentru cauza catolică. La planul catolic a lucrat inclusiv profesorul Caragiani, care, ajutat de Mărgărit, a mers personal în munţii Pindului, unde a pledat pentru convertire. Dar la acţiunea de convertire, în opinia Vaticanului, era nevoie de implicarea statului austriac. În schimb, acesta nu accepta să-şi pericliteze poziţia în Peninsula Balcanică doar pentru a declanşa o campanie de convertire la catolicism. Cu toate acestea, în august 1882, ministrul de externe român Dimitrie A. Sturdza, liberal, germanofil şi filocatolic, manifesta interes pentru planul de catolicizare, considerând că Austria, ca protectoare a catolicilor, trebuie să se implice, deoarece numai convertirea „îi fereşte pe români de slavism”. Dar fanatismul ministrului Sturdza era spulberat de părerile formulate chiar de unii catolici, precum Episcopul Ignatio Paoli de Bucureşti care susţinea că în Turcia catolicismul nu avea nici o şansă de succes.

Astfel, puţinele succese obţinute prin campania lui Mărgărit şi Caragiani au fost obţinute fără sprijinul autorităţilor austriece şi pentru o scurtă perioadă de timp. În 1883, aproape jumătate dintre locuitorii români ai localităţii Perivoli, în frunte cu preotul Dimitrie Constantinescu, au acceptat supremaţia Papei, iar în 1885 s-au mai înregistrat câteva cazuri de convertiri, care erau primite cu simpatie de către Franţa. Însă, la puţin timp, convertiţii au revenit la Ortodoxie, cum a fost în cazul Perivoli, şi unde doar preotul Constantinescu mai recunoştea supremaţia papală.
Un episod ciudat s-a întâmplat la Maloviştea, lângă Bitolia. În 1886, partida românească obținuse o preponderenţă asupra şcolii din localitate, reuşind să o preia. Ca ripostă, mitropolitul grec a intrat în localitate, însoţit de jandarmi, reocupând şcoala şi incendiind ostentativ toate cărţile româneşti. Mulţimea indignată s-a năpustit asupra prelatului, smulgându-i barba. Au urmat arestările, care au fost întâmpinate de proteste ale românilor din localitate şi împrejurimi. Dar românii au mers mai departe, prin adeziune scrisă anunţând pe valiul otoman de la Bitolia şi pe superiorul lazariştilor că se convertesc la catolicism. În această situaţie, mitropolitul a cedat, înapoindu-le şcoala românilor, astfel zona pacificându-se.

Insuccesul convertirilor la catolicism şi lipsa sprijinului austriac pe care miza Mărgărit l-au determinat să caute sprijin la consulatele Franţei şi Italiei. Prima încerca să-şi regăsească o influenţă în Balcani, pe când a doua privea tot mai insistent asupra spaţiului albanez. Însă, nici una dintre acestea nu era dispusă să-l sprijine pe Mărgărit.

Cu toate acestea, Mărgărit susţinea în continuare că trebuie făcut orice pentru scoaterea aromânilor de sub influenţa prelaţilor greci. Pentru o scurtă perioadă de timp a beneficiat de sprijinul statului român, care de acum, ca Regat recunoscut pe plan internaţional, era tot mai angajat alături de Germania sau Austria. (Va urma)