O istorie religioasă a aromânilor (XII)

Am văzut că încercările românilor de emancipare, mai ales de prezervare a identităţii etnice şi lingvistice în Biserică şi Şcoală, au fost respinse cu vehemenţă şi chiar cu violenţă în urma instigărilor Patriarhiei Ecumenice, care susţinea îndeaproape chiar şi pe purtătorii ideii naţionale elene din Imperiul Otoman. În acelaşi spirit se manifesta mitropolitul grec Procopie de Durazzo şi Mocra, care la 29 august 1899 (praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul) îi cerea preotului român Spiridon Ngati din Elbasan să se prezinte la sediul Mitropoliei pentru a-l determina să renunţe la slujirea în limba maternă. Ziua acestei convocări a coincis cu cea a ­inaugurării şcolii române din ­Elbasan la care preotul menţionat era recunoscut ca fondator prin decret imperial otoman. Cererea arhiereului grec a inflamat asistenţa prezentă la evenimentul de la Elbasan, preotul fiind încurajat să nu renunţe la a sluji în limba maternă în Biserica „Sfântul Nicolae” din mahalaua lor şi că membrii comunităţii nu-l recunosc ca şef spiritual pe mitropolit. Pentru a evita tensiunile, autorităţile otomane l-au obligat pe preot să răspundă convocării, „zicându-i că nu i se va întâmpla nici un rău”. Preotul, însoţit de fratele său şi institutorul Petre Danisca, s-a prezentat la mitropolie. Aici, preotul român a fost „maltratat” şi presat să renunţe la calitatea de „preot român” în schimbul unei „recompense anuale” de 24 de lire otomane, altfel „va fi exilat şi oprit pe viaţă de a mai oficia în bisericile ortodoxe”. În acelaşi timp, reprezentanţii comunităţii româneşti din Elbasan s-au adresat autorităţilor otomane făcându-le cunoscut că nu-l recunosc pe mitropolitul grec drept şef religios şi, conform iradelei imperiale din 6 mai 1898, prelatul grec nu poate avea nici o înrâurire asupra preotului lor.

În final, autorităţile otomane au acceptat ca preotul Ngati să slujească în continuare în limba maternă, dar numai după ce cărţile de cult erau acceptate de Patriarhia Ecumenică.

Soluţia propusă de autorităţile otomane era în concordanţă cu dispoziţia lui Abdul Kerim Paşa, guvernatorul general al vilaietului Monastir, din 6 mai 1898, care prevedea: „Consiliul Administrativ al vilaietului Monastir luând în cercetare cele două petiţiuni sub nr. 1313 din 9 martie şi 1314, una a preotului Ngati şi a doua a românilor din Elbasan, a decis ca românii de acolo să aibă dreptul de a citi în bisericile lor în româneşte cu condiţiunea însă ca, cărţile lor bisericeşti să fie vizate de Patriarhie şi ca mitropolitul grec să nu aibă nici un drept de a-i supăra pe români şi pe preotul lor Ngati”. Am văzut că mitropolitul grec încerca prin presiuni să-l determine pe preotul Ngati să plece, dar, cum scandalul a luat amploare iar autorităţile otomane au soluţionat în baza reglementării date de guvernator, mai rămânea problema ocupării locaşului de cult, în care slujea preotul român. Situaţia era confuză, deoarece din cele 110 familii de români din jurul Bisericii „Sf. Nicolae”, doar 40 îşi manifestau sentimentele curat româneşti, celelalte fiind în expectativă sau chiar sub influenţa mitropolitului grec şi manifestându-se ca grecomani. Cu toate acestea, prin ordin al marelui vizir de la Constantinopol, preotul Ngati a primit dreptul de a sluji în limba maternă în Biserica „Sf. Nicolae” din Elbasan, fără nici un impediment. (Va urma)