O istorie religioasă a aromânilor (XIX)

Războaiele balcanice din 1912-1913 au determinat o reaşezare politică în Balcani, dar care trebuia să fie recunoscută pe plan internaţional. Tratatul de pace din 1913 practic nu făcea decât să-l înlocuiască pe cel de la Berlin din 1878, pentru România fiind astfel o şansă de afirmare a diplomaţiei sale şi de obţinere a unor drepturi pentru românii de la sud de Dunăre. În acest context, diplomaţia românească a căutat obţinerea unor garanţii internaţionale pentru populaţia aromânească din Balcani, mai ales după divizarea acesteia prin preluarea Tesaliei, în 1881, de către Grecia. Statul român încerca să compacteze comunităţile de români în cât mai puţine state şi să le obţină dreptul de a avea şcoli, biserici şi şef spiritual propriu, prevederi care să fie stipulate în tratatele internaţionale.

În martie 1913, din însărcinarea prim-ministrului Titu Maiorescu, ministrul plenipotenţiar al României la Londra, a prezentat în cadrul unei reuniuni a ambasadorilor dorinţa statului român ca zona celor „36 de sate şi cătune”, adică „mai mult de 80.000 de locuitori”, din preajma oraşelor Ianina, Metzovo, Grebena şi muntele Gramos, practic ambii versanţi ai munţilor Pind, să fie integrată în componenţa noului principat albanez, astfel încât acestor români să li se garanteze atât drepturile la educaţie şi biserică în limba maternă, cât şi recunoaşterea unui şef spiritual, toate acestea stipendiate de România. Pentru obţinerea acestor drepturi, diplomaţii românii au avansat cererea pentru înfiinţarea unei autonomii administrative, justificată pe vechea lege a pământului care fusese respectată chiar şi de statul otoman. De asemenea, România cerea ca drepturile acestor români, pe lângă garanţiile oferite în documentele internaţionale, să fie stipulate în constituţia noului stat albanez.

De altfel, românii macedoneni declaraseră o autonomie a Macedoniei, aşa cum prin acordul Marilor Puteri se obţinuse autonomia Albaniei. Aromânii din acest ţinut aveau speranţa reîntregirii comunităţilor într-o entitate teritorială care să le garanteze drepturile naţionale şi confesionale. În acest sens, aromânii au trimis memorii la marile cancelarii europene, au lansat manifeste, mai ales în publicaţii din Europa, şi monitorizau permanent evoluţia relaţiilor internaţionale.

Dacă România nu a reuşit să câştige aceste garanţii în plan internaţional, totuşi noile state, dar şi cele vechi, care obţinuseră teritorii în detrimentul Turciei, se angajau, printr-un schimb de scrisori între prim-miniştrii Bulgariei, Serbiei şi Greciei şi cel român, Titu Maiorescu, să acorde autonomie şcolilor şi bisericilor românilor din ţările lor, care să poată fi subvenţionate de statul român sub supravegherea guvernelor statelor respective, dar şi crearea unui episcopat distinct pentru români.

Toate statele balcanice au recunoscut funcţionarea şcolilor româneşti şi autonomia bisericilor, dar, ulterior, de pildă Serbia a considerat tratatul de la Bucureşti ca fiind caduc. Mai mult, autorităţile sârbe au închis şcolile româneşti şi cele 10 biserici care funcţionau în Macedonia sârbească. În Grecia, în urma unui acord bilateral din iulie 1913, funcţionau într-un cadru autonom şcoli şi biserici româneşti şi existau premisele pentru înfiinţarea unui episcopat al românilor finanţat de statul român, dar sub supravegherea guvernului elen. De asemenea, manualele de religie trebuiau întocmite de autorităţile ecleziastice române, iar cele didactice şi şcolare, după programele Ministerului Instrucţiunii Publice. (Va urma)