O istorie religioasă a aromânilor (XV)

Într-un manifest lansat la 4 mai 1905, acelaşi căpitan al antarţilor, Kostas Acritas, îşi justifica campaniile militare duse împotriva aromânilor şi ameninţa astfel: „[…] Aveţi vreo relaţie cu românii? Ce însemnează că limba voastră aseamănă cu a lor? Sângele vostru este pur grecesc; cine a păstrat până acum religia voastră? Patriarhul şi Arhiereii. De ce lăsaţi limba grecească, care este cea mai frumoasă şi stimată limbă sau aţi făcut-o pentru câteva parale ce vă dau românii şi vindeţi credinţa şi patria voastră ce au respectat-o până acum părinţii şi strămoşii voştri. Românii fac aceasta ca să vânză la alţii, dar noi nu vom lăsa ca să vină să facă această nedreptate; pentru aceasta am venit noi ca, împreună cu bulgarii, să pedepsim şi pe trădătorii români spre a salva pe elino-vlahi. Am trecut la stânele voastre şi am îngrijit oamenii voştri, plătind tot ce am luat şi vă preavizăm, deoarece ne doare inima ca să începem pedepsele cu fraţii noştri aromâni. Vă dăm acest sfat: să goniţi pe institutorii români şi preoţii care citesc româneşte, să vă întoarceţi la credinţa părinţilor voştri şi să cereţi protecţie de la noi în contra oricărui va îndrăzni să vă atingă (să vă facă rău). Suntem, sus la munte, în număr de 500 şi avem şi pe Dumnezeu împreună cu noi, căci cerem dreptate. Dacă în câteva zile nu vă conformaţi cu cele ce vă ordonăm, vă vom pedepsi cum se pedepsesc trădătorii şi vom începe cu şefii, institutorii şi preoţii, ca să vă salvăm de ceilalţi. Cerem răspuns pentru Doliani de la Hagi Gogu, institutori şi preoţi. […] În caz contrar ne vom răzbuna. După câteva zile vom trece încă o dată ca să vedem ce aţi făcut”.

Au fost situaţii în care antarţii greci au trecut la represalii. Potrivit raportului însărcinatului cu afaceri român de la Constantinopol, aflăm că, pe 20 iulie 1905, o bandă de antarţi greci în număr de 80 a încercuit comuna Pleasa, de lângă Coriţa, locuită exclusiv de români, pentru a nu mai intra/ieşi nimeni, după care au descins la casa preotului român Anastase, somându-l să predea cărţile bisericeşti româneşti abia sosite de la Monastir. Iniţial, preotul s-a opus, dar sub ameninţarea uciderii, atunci a acceptat. Antarţii au intrat în biserică, au luat cărţile şi le-au ars în faţa locaşului de cult. Aceiaşi greci l-au ameninţat cu moartea pe preotul român să nu mai conti­nue a-şi trimite copiii la şcoala românească şi să mai citească în limba română în biserică. La fel s-a procedat în cazul muhtarului român.

Totodată, Patriarhia Ecumenică refuza cu obstinaţie să recunoas­că comunitatea confesională românească. Fanarul considera că românii din Balcani nu au origine comună cu cei de la nord de Dunăre. Acesta era argumen­tul suprem adus în faţa românilor care îşi revendicau autonomia confesională, aşa cum aveau sârbii şi grecii la Skopje, deci două autorităţi episcopale ortodoxe diferenţiate etnic în acelaşi oraş. În acest sens, românii invocau aplicarea Canonului 34 Apostolic care le permitea să revendice organizarea bisericească proprie în comuniune cu Patriarhia Ecumenică. (Va urma)