O istorie religioasă a aromânilor (XXI)

Un capitol aparte din viaţa reli­gi­oasă a aromânilor este legat de folosirea limbii materne în servi­ciul religios cu ajutorul cărţilor de cult. Prin sprijinul care înce­pea să vină de la fraţii de peste Dunăre, după unirea din 1859 aromânii au început să rostească „Apostolul” în limba maternă. Nu este exclus ca tra­du­cerile reli­gi­oase să fi circulat şi să se fi fo­losit în cult sub formă de ma­nus­cris, chiar în oraşul Mos­copole, după cum probabil a fost în cazul Mineielor („Luna­riul”), Liturghierului, Trio­dului („Treinariul”), Penti­costa­rului („Cinzecinariul”), Omiliarului şi Catehismului mare („Cate­chismul quel mare”), dintre care se păstrează exemplare în diverse colecţii din ţară şi de peste hotare. Iar acest lucru este confirmat chiar de ministrul afacerilor străine din România, Titu Maiorescu, în 1912, atunci când se adresa Mitropolitului primat Conon, pentru susţinerea editării „Apostolului” în dialectul aromân: „Alte cărţi sunt în manuscris la diferite biserici şi se citesc în manuscris”.

După legalizarea de către autorităţile otomane a folosirii limbii române în slujirea bisericească cu ajutorul cărţilor aprobate de Patriarhia Ecumenică, Biserica Ortodoxă din Regatul Român putea sprijini pe cosângenii ortodocşi de la sud de Dunăre mai ales prin editarea cărţilor de cult. Biserica din ţară nu se putea implica însă în probleme de ordin jurisdicţional, mai ales acum când îşi dobândea autocefalia, adică independenţa administrativă faţă de Patriarhia Ecumenică. Cu toate acestea, în 1883, de sub teascurile Tipografiei Cărţilor Bisericeşti din Bucureşti, care aparţinea Bisericii Ortodoxe Române, ieşea un catehism în dialectul aromân, cu titlul: „Catihise ori scurtă scire di religia creştinească cu aceale cama însemnate dreptăţi a fedeliei tră înveţătoriile romănesci di Macedonia lucrată di Dimitriu Athanasescu, profesoru şi locuitoru in comuna Terrnova, di ningă Bitolia, ori Monastir”.

Acelaşi institutor român mai publicase o serie de manuale, cum erau abecedarul sau gramatica limbii române, dar şi viaţa Mântuitorului, cu titlul „Istoria noului testamentu, ică viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, scrisă în limbă înţeleasă de românii din toate părţile”, în două ediţii, în 1867 şi 1881, cu sprijinul Societăţii culturale macedo-române.

În această efervescenţă din comunităţile aromâne, în 1885, s-a înregistrat o primă încercare de traducere sistematică a „Apostolului”, din partea lui Gheorghe Tomaras (primul institutor al şcolii româneşti din cartierul „Sf. Gheorghe”, din Ohrida), care tradusese şi Evanghelia, conform manuscriselor păstrate la Academia Română.

Totuşi, iniţiativa editării „Apostolului” a revenit în 1912, atunci când ministrul Titu Maiorescu solicita Mitropolitului primat Conon susţinerea preotului iconom Ioan G. Murnu, din Veria, la traducerea cărţii „Apostolul pentru toate duminicile şi sărbătorile de peste anul întreg” şi acordarea binecuvântării în vederea editării în România. Ca precedent ministrul Maiorescu invoca editarea, în 1881, la Bucureşti, în timpul păstoririi Mitropolitului primat Calinic Miclescu, a „Evangheliarului” („Sfântului şi Dumnezeiescului Evangheliu în dialectul macedo-român, imprimat după originalul Sfintei Mitropolii, cu spesele Ministerului de Culte în zilele Majestăţii Sale Regelui Carol I şi Înaltei Prea S.S. Calinic Miclescu, Mitropolit Primat”).

Un alt moment de referinţă pentru viaţa religioasă a românilor din Balcani a fost traducerea Bibliei. La 25 iunie 1912, consulul român de la Monastir solicita într-un referat către preşedintele Consiliului de miniştri şi ministrul de finanţe alocarea unei sume mai mari, necesară remunerării muncii efectuate de grupul profesorilor aromâni care traduceau Biblia, ediţia Societăţii biblice britanice (deci nu canonul ortodox!), în dialectul macedo-român. Printre profesori erau nominalizaţi: Teodor Capidan, Adam Coe, G. Zuca şi G. Cosmescu. Traducerea Bibliei însemna pentru aromânii din Balcani umplerea „unui gol simţitor în creşterea şi viaţa poporului aromân. Împrăştierea lor în Imperiul otoman, unii în localităţi lipsite de preoţi de orice fel, apoi pelegrinaţiile a cea mai mare parte dintr-înşii în munţi, vara, la păşune, vederează trebuinţa de a avea fiecare în casă Biblia în dialect spre lectură. […] Biblia în aromâneşte nu este o lucrare de erudiţie filologică, ci pe înţelesul tuturor, iar pentru că asemenea lucrare care de mult trebuia făcută şi care nu s-a făcut, a devenit acum o urgenţă peste măsură”. Se preconiza ca finanţarea tipăririi celor 10.000 de exemplare, într-o primă ediţie, să fie asigurată de aromânii mai bogaţi şi să se facă cu binecuvântarea Mitropolitului primat al României, „în zilele Majestăţilor Sale Regele Carol I al României şi Mehmed Reşad al V-lea, sultanul otomanilor”. (Va urma)