O istorie religioasă a aromânilor (XXIV)

Tergiversarea problemei Episcopatului românesc se datora şi altor chestiuni pe care Patriarhia Ecumenică trebuia să le rezolve. Era vorba de schisma cu Exarhatul bulgarilor şi încercările acestora de a înfiinţa două episcopii în Macedonia, tot aşa cum încercau sârbii să facă pentru Skopje. Conflictul era grav, deoarece se ajunsese chiar la o schismă cu o parte dintre mitropoliţii din Phanar. Totuşi, în acest context, la 24 ianuarie 1891, reprezentantul diplomatic român de la Constantinopol, T. G. Djuvara, raporta către Bucureşti despre discuţiile care se duc pe tema numirii Mitropolitului Antim de Mesembria, de origine aromână, pentru scaunul din „Belgradul Albaniei”, adică Ohrida, pe care l-ar mai fi cerut. Astfel, se găseau circumstanţele favorabile declanşării unor acţiuni în direcţia recunoaşterii unui episcopat al românilor din Imperiul Otoman sub cârja Mitropolitului Antim.

Ideea alegerii pentru noua eparhie a Mitropolitului Antim, care acum ocupa scaunul de Ohrida, a fost propagată tot mai mult în comunităţile aromâneşti, mai ales că, practic, prin jurisdicţia sa, aceasta se afla în mijlocul regiunii populate de aromânii din Turcia europeană. Apoi, acesta îndeplinea toate condiţiile canonice, prin studiile de teologie făcute la Constantinopol, darul arhieriei primit de la ierarhii Patriarhiei Ecumenice şi pentru că era supus turc. Dar soluţia găsită de institutorul Apostol Mărgărit şi reprezentanţii românii avea să fie spulberată de guvernul român prin acţiunile întreprinse de diplomaţii acreditaţi în Turcia.

Deşi reprezenta o problemă naţională pe care Statul român era dator să o susţină permanent, iniţiativa înfiinţării Episcopatului românesc avea să fie subminată de guvernul care prin acţiunile sale muta luptele politice de la Bucureşti în mijlocul comunităţilor aromâneşti din Turcia. Guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu (1891-1895) a încercat să preia iniţiativa susţinerii românilor de la sud de Dunăre sub sigla Partidului Conservator, pentru a-şi face popularitate tot mai mare în ţară. Mai întâi, s-a demarat o întreagă campanie împotriva institutorului Apostol Mărgărit, care iniţial fusese susţinut de guvernele liberale. Fiind văzut ca un liberal, atunci politicienii conservatori considerau că tot ceea ce face acesta este dăunător neamului românesc, încercându-se chiar demiterea şi înlocuirea lui. Totodată, candidatul vehiculat pentru conducerea spirituală a aromânilor era vizat de ziarele conservatoare într-o amplă campanie de denigrare, dirijată în special de Alexandru Lahovari, ministrul afacerilor străine, şi Menelas Ghermani, ministrul finanţelor şi preşedintele Societăţii macedo-române. De altfel, înfiinţarea Societăţii macedo-române în 1879 şi propunerea obiectivelor, printre care figura inclusiv organizarea Episcopiei aromânilor, erau văzute ca o iniţiativă a Partidului Liberal, iar unii conservatori, precum ministrul de externe din acea vreme, Vasile Boerescu, se opuneau, acesta afirmând că nu va ­accepta o politică paralelă cu cea a guvernului și că această ­întreprindere este „o reverie, ba încă una costisitoare”.

Următorul pas făcut de guvernul conservator a constat în încercarea impunerii unui alt candidat la conducerea Episcopiei românilor din Turcia. Conservatorii l-au propus pe preotul Simion Popescu, apoi pe arhiereii Dosoftei şi Meletie, toţi cetăţeni români, şi nu turci, aşa cum cereau legile otomane. Or, nici unul dintre aceştia nu putea ocupa o astfel de funcţie fără a se naturaliza în Turcia, demers ce presupunea o perioadă de cel puţin cinci ani de rezidenţă. Acestei situaţii i se adăuga şi conflictul care putea să izbucnească între tânăra autocefalie ortodoxă românească de la Bucureşti şi Patriarhia Ecumenică, pentru ingerinţă în jurisdicţia sa canonică. Cum cele trei candidaturi au căzut, atunci conservatorii au venit cu varianta Ion Gheorghiade Murnu, preot aromân, nesupus turc, dar slujitor la biserica greacă din Bucureşti. Dar pentru hirotonirea lui era nevoie mai întâi de acordarea divorţului de familia sa, făcând din debutul Episcopatului aromân un mare ­scandal bisericesc şi politic. (Va urma)