O istorie religioasă a aromânilor (XXVI)

Oficialii români de la Constantinopol preconizau amenajarea unei capele eparhiale aromâne într-o locuinţă din apropierea Reprezentanţei diplomatice române din Pera, cu toate obiectele de cult necesare, inclusiv tâmplă, iconostas şi un antimis de la Patriarhia Ecumenică, care să fie emis pentru slujirea funcţionarilor români rezidenţi în capitala otomană.

În al doilea rând, institutorul Take Mărgărit trebuia să meargă în Macedonia, pentru ca în termen de două săptămâni să obţină o declaraţie de supunere din partea reprezentanţilor comunităţilor româneşti din această zonă către mitropolitul care se va alege pentru episcopia lor. În baza acestei declaraţii trebuia întocmit un proces-verbal prin care se vestea că Mitropolitul Antim este cel ales pentru a-i păstori pe românii din Macedonia, document care să fie prezentat Marelui Vizir.

În al treilea rând, la 6 noiembrie 1896, reprezentantul diplomatic român sugera săvârşirea unei Sfinte Liturghii de către Mitropolitul grec de Pera, cu ocazia zilei sale de naştere, după aceea prelatul grec cerând oficial ca Mitropolitul Antim să coslujească la Parastasul pentru odihna tatălui său. Astfel, se lua act de slujirea Mitropolitului Antim în jurisdicţia Mitropolitului de Pera.
Ulterior, la 17 noiembrie 1896, asistat de românii din Constantinopol, mai puţin funcţionarii legaţiei şi consulatului, Mitropolitul Antim trebuia să slujească în capela legaţiei şi să hirotonească un preot. După serviciul religios, Antim trebuia să meargă la Mitropolitul de Pera pentru a-l înştiinţa de înfiinţarea Paraclisului românesc, unde Patriarhul Ecumenic va fi pomenit întotdeauna.
În al patrulea rând, ministrul plenipotenţiar Djuvara trebuia să meargă la Poartă pentru a solicita concursul autorităţilor otomane la înfiinţarea eparhiei vizate. La fel urma să procedeze şi la sediul Patriarhiei Ecumenice, „insistând asupra acestui punct, că românii, exasperaţi, ar putea ajunge la schismă, lucru ce s-ar înlătura dacă Patriarhia ar permite Mitropolitului Antim să funcţioneze în calitatea în care l-a ales poporul român din Imperiul Otoman”. Totodată, reprezentanţi ai românilor din Macedonia urmau să ajungă la Poartă, împreună cu Mitropolitul Antim, pentru a prezenta un memoriu în care să se arate că „românii au răbdat ani de zile şi numai după ce s-au convins că Patriarhia nu le va da dreptate s-au hotărât să facă acest pas, şi prin care se va cere sprijinul şi protecţia guvernului turcesc, atât de tolerant cu toţi creştinii”.

În final, se preconiza „înjghebarea unei mişcări patriotice în Macedonia, cu laude pentru actul naţional”, în care să se arate recunoştinţă sultanului şi patriarhului, în biserici să se slujească un Te Deum şi lansarea unei petiţiuni de mulţumire către sultan.

Pentru toate acestea era prevăzut chiar un buget alocat de statul român, atât pentru acţiunile Mitropolitului Antim, cât şi pentru personalul ajutător şi întreţinerea capelei cu toate cele necesare.

Dacă evenimentele s-au desfăşurat aşa cum se plănuiseră în mediul diplomatic românesc, putem constata din rapoartele diplomatice trimise de ministrul plenipotenţiar de la Constantinopol. La 6 noiembrie 1896, delegaţii românilor din Imperiul Otoman, întruniţi la Constantinopol, au hotărât „alegerea ca prim mitropolit al românilor din Imperiul Otoman pe Mitropolitul Antim, ca cel mai apt şi mai destoinic a duce, în circumstanţele actuale, cauza Bisericii române la un bun sfârşit. Luăm, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, se spunea în declaraţia delegaţilor români, însărcinarea de a face tot posibilul pentru ca şeful nostru religios să fie recunoscut ca atare de către Sublima Poartă şi, dacă se poate, şi de către Patriarhia Ecumenică. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”. Această hotărâre a fost depusă la Marele vizir spre rezolvare. (Va urma)