O istorie religioasă a aromânilor (XXVII)

A urmat vizita ministrului pleni­potenţiar român la marele vizir pentru recunoaşterea Mitro­politului Antim ca eparhiot al aromânilor din Imperiul Otoman. La 15/27 noiembrie, ministrul român raporta că în timpul audienţei l-a felicitat pentru Ordinul „Marele Cordon al Stelei” oferit de regele Carol, apoi a remarcat grija pe care sultanul o acordă românilor din Imperiu şi, nu în ultimul rând, l-a anunţat despre hotărârea Guvernului român de a ajuta la ridicarea unei moschei în Bucureşti. Drept răspuns, marele vizir a apreciat atitudinea românilor de loialitate faţă de sultan, că în vremea când era valiu la Monastir ar fi dis­cu­tat cu fostul Patriarh Ecumenic despre înfiinţarea unui episcopat al românilor din Imperiu, aşa cum celelalte popoare aveau, şi că prelatul grec ar fi fost de acord, numai că se lovea de refuzul sinodului din Phanar. Cât despre noua petiţiune a românilor pentru înfiinţarea episcopatului şi recunoaşterea Mitropolitului Antim, marele vizir a precizat că va trimite spre rezolvare la ministrul justiţiei şi cultelor în vederea obţinerii unei opinii din partea Patriarhiei Ecumenice. La observaţia diplomatului român că Patriarhia s-ar putea opune, marele vizir a afirmat că aceasta este doar o „formalitate” şi că va trece peste refuzul Phanarului.

Ulterior, în timpul audienţei de la sultan, diplomatul român obţinea garanţii că problema episco­pa­tului este ca şi rezolvată, că „va fi tranşată fără întârziere” în câteva zile, chiar până la Cră­ciun. Ca o consecinţă a dis­cu­ţiilor purtate cu înalţii ofi­ciali turci, reprezentantul şcolilor româneşti de la Constantinopol, Apostol Mărgărit, a fost înştiinţat de muteşariful Perei (şeful Po­li­ţiei) că va avea în grijă paraclisul românesc care se înjgheba, pentru a preveni eventuale tulburări din partea grecilor.

Chestiunea recunoaşterii episcopatului aromânesc nu s-a rezolvat aşa cum promisese sultanul, Patriarhia Ecumenică nepronunţându-se şi rămânând astfel într-o stare de pasivitate faţă de încercările românilor de a-l avea ca arhipăstor pe ierarhul Antim. De fapt, Patriarhul Ecumenic şi Sinodul din Phanar nici nu au abordat problema aromânească, motivând că era urgentă rezolvarea afacerii episcopatului sârbesc de Skopje. Dar amânarea problemei aromâneşti nu făcea decât să fie trecută cu vederea şi astfel să se disipeze în timp, chiar dacă Patriarhul Ecumenic pretindea în mod constant că aceasta este „o afacere pur religioasă şi de resortul său exclusiv”.

În schimb, neoficial, Patriarhia a trecut la o campanie de intimidare la adresa Mitropolitului Antim, prin scrisori avertizându-l să se prezinte la mitropolia pentru care fusese rânduit şi să nu se mai implice în acţiunile românilor, altfel va fi excomunicat, iar pe români îi va considera schismatici. Mitropolitul Antim a refuzat primirea emisarilor Patriarhiei, făcând chiar o declaraţie către Poartă prin care arăta că doreşte să fie independent şi să depindă numai de Ministerul Justiţiei şi Cultelor otoman, motivând că este susţinut de compatrioţii săi. În consecinţă, din nou Poarta a făcut demersurile către Patriarhie, insistând pentru rezolvarea problemei.

Totodată, nu au lipsit incidentele provocate de grecii din Constan­tinopol în faţa capelei româneşti din Pera, deoarece Patriarhia lansase zvonul că funcţiona necanonic, dar forţele de ordine otomane i-au protejat pe români.

Pe de altă parte, sublima Poartă se temea „să facă un act de autoritate faţă de Patriarhia grecească”, mai ales că legăturile dintre aceasta şi Mitropolitul Antim nu erau rupte oficial. Practic, chestiunea era trenată, deşi agenţiile de presă din Europa lansaseră ştirea că românii din Balcani au propriul episcop în graniţele Imperiului Otoman şi chiar Mitropolitul Antim primea telegrame oficiale de felicitare. Vestea fusese primită la Bucureşti cu mult entuziasm, încât în Camera Deputaţilor s-a exclamat: „Trăiască Sultanul!” (va urma)