O istorie religioasă a aromânilor (XXXI)

După Primul Război Mondial, început în butoiul cu pulbere al Europei, cum erau consideraţi Balcanii, se va repune în discuţie întreg echilibrul politic de la sud de Dunăre. Grecia manifesta pretenţii tot mai mari, atât pe seama Albaniei, cât şi pe cea a Turciei, ce făcuse parte din alianţa care pierduse războiul. Bulgaria trebuia să se resemneze după ce pierduse alături de Puterile Centrale, iar Serbia ortodoxă se consolida tot mai mult spre Adriatica, dar nu era lipsită de orgoliile naţionaliste pornite dinspre croaţii catolici sau bosniacii musulmani. Tratatele internaţionale încheiate pe seama statelor balcanice, cu câteva excepţii, nu făceau decât să confirme echilibrul balcanic statuat în 1913. România îşi pierdea aproape în totalitate influenţa din această zonă, dar îşi câştiga o teritorialitate pe care o căuta de multă vreme. Marile Puteri încercau să redea un echilibru balcanic cu o Turcie care trebuia să reziste de acum în faţa oricăror atacuri venite dinspre statele europene şi o Grecie care se putea mulţumi cu întreg arhipelagul egeean. Apărea Albania, care de acum era tot mai râvnită de o Italie ce se consolida tot mai mult şi manifesta pretenţii coloniale.

În acest context geopolitic, situaţia românilor din Balcani devenea tot mai complicată. Iar aceasta se întrevedea chiar de la sfârşitul războiului mondial, tot aşa cum se întâmplase după războaiele balcanice. În acest sens, la 1 noiembrie 1918, la Chişinău se lansa un manifest pentru unirea tuturor românilor, în vederea susţinerii cauzei româneşti la conferinţa de pace de la Paris. În acest document se cerea ca în Serbia, acolo unde sunt 250 de sate de români, în care „limba românească a fost gonită din biserică şi cărţile sfinte româneşti au fost arse”, „orice sat să aibă primar (cneaz) şi dascăli români. Învăţătura să se facă în româneşte. Până acum vreo 40-50 de ani, se spunea în manifest, noi ne aveam bisericile noastre în care se făcea slujba în limba românească. Acum cerem să se întoarcă iarăşi limba română în biserică. Orice sat să aibă biserică. Popii şi dascălii români să rămână la locul lor şi în scurt timp să înveţe româneşte, să citească şi să slujească. Pentru aceasta mama noastră România ne va da tot sprijinul”.

Mai mult, conducerea Societăţii macedo-române a depus la Conferinţa de la Paris un amplu memoriu prin care se solicita stipularea în documentele internaţionale a drepturilor naţionale ale românilor din Peninsula Balcanică. Practic, se cereau: „deplina autonomie şcolară şi bisericească” în „regimuri politice compatibile şi libera dezvoltare a individualităţii etnice, sub supravegherea «Societăţii naţiunilor», iar România să fie autorizată să subvenţioneze instituţiile culturale şi să intervină în cazul în care drepturile concedate nu vor fi respectate”.
Treptat, viaţa religioasă a românilor din Balcani începea să se reînnoade, mai ales la intervenţia diplomaţilor români acreditaţi în capitalele balcanice. În 1923, şeful Serviciului şcolilor şi bisericilor române din Peninsula Balcanică raporta ministrului Constantin Angelescu, al instrucţiunii publice, că în zilele de Paşti biserica românească din Bitolia, acum în Macedonia sârbească, „a fost neîncăpătoare pentru lumea care sosise la slujba religioasă”. Totodată, preotul român Theodor Popa era remarcat pentru „atitudinea sa întotdeauna demnă”, cu toate „piedicile şi umilinţele ce le îndură din partea autorităţilor bisericeşti sârbe”. De asemenea, funcţionarul român arăta că plafonul zugrăvit al bisericii este surpat, necesitând reparaţii, ca şi în cazul capelei ruinate din cimitirul românesc.

Pentru asigurarea vieţii religioase în limba maternă şi funcţionarea şcolilor aromâneşti, la 4 aprilie 1921, Mitropolitul primat Miron Cristea cerea Ministerului Cultelor şi Artelor ca în baza tratatului de la Bucureşti din 1913 şi a principiului reciprocităţii să fie rezolvate urgent problemele aromânilor din statele balcanice. (Va urma)