O istorie religioasă a aromânilor (XXXII)

Pentru cei 100.000 de români din Grecia, situaţia era tot mai grea după Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913, mai ales că o parte din bisericile lor fuseseră distruse în timpul războaielor balcanice. De altfel, în timpul Primului Război Mondial, românii pindeni şi-au declarat independenţa faţă de Grecia, pentru a-şi obţine astfel drepturile naţionale în aceeaşi zonă în care statul român încerca la 1913 să fie dată Albaniei pentru întregirea comunităţilor de aromâni. Acţiunea politică a pindenilor a continuat prin trimiterea unei delegaţii la Conferinţa de Pace de la Paris, însă fără sorţi de izbândă, deoarece statele europene nu erau dispuse să rediscute echilibrul balcanic care oricând putea fi subminat de pretenţiile, uneori agresive, ale Greciei sau Bulgariei.

Dar românii pindeni au luptat în continuare pentru drepturile lor naţionale. Într-un memoriu din 26 iunie 1928, aceştia arătau consulului român de la Ianina că toate contribuţiile financiare pe care le predau statului grec erau folosite exclusiv pentru institu­ţiile elene din comunele în care sunt majoritari, „adevărate focare de grecizare”, fiindu-le interzis să-şi repare şcolile şi bisericile proprii în care nu aveau voie să se roage în limba maternă. De asemenea, cereau sprijin pentru recunoaşterea unui şef spiritual care să-i păstorească, dar mai ales pentru recăpătarea drepturilor pe care le avuseseră în timpul stăpânirii otomane.

În anul 1928, în nordul Greciei mai existau 11 biserici româneşti cu 13 preoţi români la: Veria, Doliani, Selia de Jos, Gramaticovo, Fetiţa, Cândrova, Paticina, Hrupişte, Grebena, Turia şi Avdela.

Doi ani mai târziu, situaţia bisericească a românilor era mai gravă, mai ales în urma emigrărilor unor familii de români din Macedonia, Tesalia şi Epir. În regiunea Veria: în Veria şi Doliani erau câte o biserică şi un preot, în Selia de Sus era un preot, iar în Selia de Jos (Maruşca), Xirolivad, Caterina, Paliani şi Spolitza nu se găsea asistenţa religioasă în limba maternă. În regiunea Vodena, la Cândrova şi Paticina, existau câte un preot şi o biserică, la Gramaticovo erau o biserică şi doi preoţi, iar la Vodena, Papadia, Horopani şi Naoşa nu se găsea asistenţa religioasă în limba maternă, mai ales că unele dintre acestea erau părăsite în totalitate de români. În regiunea Meglenia nu exista nici o biserică, în satul Cupa fiind un preot român, iar celelalte: Livezi, Liumniţa, Lunguţa, Oşani, Berislav, Târna Rece, erau lipsite de asistenţa religioasă. În regiunea Serres, nu existau nici preot, nici biserică în localităţile încă populate de români: Serres, Poroi, Sidirocastro, Kavala, Lipos, Langazza, Brando de Sus, Ciaplachi. În regiunea Florina, figurau o biserică şi un preot la Hrupişte, iar în celelalte localităţi în care mai locuiau/locuiseră români: Florina, Negovan, Belcamen, Nevesca şi Clisura, nu exista asistenţă religioasă în limba maternă. În regiunea Grebena - la Grebena şi Turia - existau câte un preot şi o biserică, iar în Perivoli şi Avdela nu mai locuiau români. În regiunea Epir, localităţile Ianina, Băeşa, Breaza şi Vlahomanii erau văduvite de asistenţa religioasă românească, mai ales că în Furca nu locuiau români. În regiunea Salonic, mai exista un preot român, însă fără o biserică în care să slujească. În total erau 8 biserici şi 13 preoţi.

Faţă de situaţia grea a românilor din Grecia s-a sesizat chiar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Într-o scrisoare din 7 iulie 1934, înaltul for bisericesc românesc cerea ministrului afacerilor străine Nicolae Titulescu ca în timpul negocierilor cu oficialii greci pe tema convenţiei comerciale să se solicite o serie de drepturi culturale şi religioase atât pentru românii din statul elen, cât şi pentru călugării români de la muntele Athos, „cel puţin egale cu cele pe care statul contractant grec le pretinde pentru conaţionalii lor din România”.

În privinţa românilor din Grecia, sinodalii români cereau „să se obţină pentru comunele macedo-române din Grecia drepturi religioase şi şcoli egale cel puţin cu drepturile pe care guvernul elen le-a obţinut prin convenţia precedentă pentru conaţionalii din România şi pe teritoriul statului grec. […] Întrucât aproape toate aceste propuneri ale noastre sunt puncte pe care statul elen deja le-a câştigat pentru conaţionalii lor din ţara noastră prin convenţiile precedente, pretenţiile noastre pot fi foarte bine susţinute pe bază de reciprocitate”.

În noiembrie 1939, potrivit raportului înaintat la Bucureşti de consulul român de la Ianina, în zonele locuite de români din munţii Pindului se mai slujea în limba română la Avdela-Grebena (pr. Puiereu Gh.), Veria-Xirolivad (pr. Gâma Sterie), Veria-Selia (pr. Calipetri N.), Doliani (pr. Cotabiţi H.), Fetiţa-Gramaticova (pr. Bacu Constantin şi pr. Celea Constantin), Hrupişte (pr. Fârşerotu H.), Turia (pr. Grijoti Gh.), iar în Cupa (Ţefa Dumitru) preotul nu slujea, participând la slujbe ca simplu laic. Acolo unde nu existau biserici româneşti, preoţii români puteau sluji cu binecuvântare de la episcopul locului, dar numai în limba greacă, aşa cum se întâmpla la Salonic, unde preot era Brându Dumitru care slujea în română numai în casele românilor.

Potrivit unei alte statistici, un an mai târziu, în Grecia mai erau 11 biserici, adică tot atâtea ca şi la sfârşitul Primului Război Mondial şi ai căror preoţi români erau plătiţi de statul român cu 360.000 lei anual, dar erau subordonaţi canonic ierarhiei elene. (Va urma)