O istorie religioasă a aromânilor (XXXIII)

În Iugoslavia, în afară de cei din Banatul sârbesc, după războiul mondial se pare că mai erau 16.000 români în Macedonia sârbească şi 200.000 pe Valea Timocului. În Macedonia toate şcolile şi bisericile româneşti erau închise, mai ales că autorităţile sârbe refuzau recunoaşterea actelor de proprietate asupra acestor instituţii din vremea stăpânirii otomane, iar la împroprietărire fuseseră acceptaţi doar locuitorii de origine sârbă. Nefiind recunoscute actele de proprietate, instituţiile româneşti, practic, nu funcţionau, astfel putând fi preluate mai uşor de statul sârb. Pentru a simula o recunoaştere a drepturilor minorităţilor, după 1918, Ministerul Cultelor de la Belgrad a dat un ordin prin care s-a dispus deschiderea bisericilor româneşti de la Bitolia, Cruşevo, Gopeş şi Molovişte. Însă, invocându-se lipsa preoţilor români, a fost deschisă numai cea de la Bitolia. Aici a slujit curajosul şi patriotul preot român Teodor Heba, dar numai până la 26 ianuarie 1921, când a fost acuzat de propagandă împotriva statului sârb, supus la nenumărate interogatorii şi şicanat de autorităţile sârbe.

Tot în cazul bisericii româneşti de la Bitolia, în 1939 s-a consumat o situaţie cel puţin stranie din punct de vedere canonic. În contextul refuzului categoric al autorităţilor sârbe de a accepta slujirea unor preoţi români în biserica românească de la Bitolia, Episcopia Caransebeşului, care avea în grijă pe credincioşii români din Banatul sârbesc, cu acordul verbal al Patriarhului Miron Cristea, a hirotonit un licenţiat în teologie, aromân, pe nume Tiberiu Şdicu, ca preot ajutător pe seama parohiei din Bitolia cu începere de la 1 iunie 1937. Când s-a prezentat la post, Episcopul Platon al Ohridei a refuzat să-l primească, deşi tânărul preot deţinea carte canonică eliberată de Episcopia Caransebeşului. Gestul eparhiotului sârb era în concordanţă cu poziţia patriarhului sârb, care refuzase intervenţia Patriarhului Miron Cristea pentru preotul aromân.

Nu este exclus ca prin această intervenţie Patriarhul Miron să fi încercat să-i determine pe ierarhii sârbi să accepte un preot care să le slujească românilor din Bitolia. De altfel, un an mai târziu, autorităţile sârbe preluau în totalitate biserica românească de la Bitolia, dar după ce consulatul român de la Skopje reuşise să salveze obiectele de cult şi pentru care partea sârbă protestase cu vehemenţă.

În Albania interbelică se preconiza că există între 100.000 şi 150.000 de aromâni. În anul 1925 nu mai existau decât două biserici româneşti: la Elbasan şi Corcea, celelalte fiind grecizate sau albanizate. Preoţii români oficiau în greacă sau albaneză, iar în alte locuri se slujea alternativ româneşte-albaneză, cu toate că populaţia majoritară în comunităţile respective era cea românească. Sub pretextul stăvilirii tendinţei expan­sio­nis­te italiene, regimul naţionalist al lui Fan Nolli a închis toate şcolile româneşti şi a interzis folosirea limbii române în cultul creştin ortodox, motivând că există o singură Biserică Ortodoxă, cea albaneză.

Dar atitudinea statului albanez faţă de români s-a schimbat mai ales după venirea la putere a lui Ahmed Zogu, dar şi prin negocierile duse de diplomaţii români acreditaţi la Tirana. La 26 octombrie 1925, ministrul plenipotenţiar român participa la sfinţirea bisericii româneşti de la Coriţa (Corcea), unde era dezvelit bustul martirului român, preotul Haralambie Balamace, iniţiatorul ridicării acestui locaş de cult.

La 14 februarie 1930, însărcinatul român cu afaceri de la Tirana raporta către Bucureşti că în Albania existau opt biserici, din care în Coriţa şi Şipsca se slujea în româneşte; în cele de la Grabova, Nicea şi Lunca se slujeşte parţial în limba română din cauza cărţilor de cult care lipsesc; la Pleasa, unde comunitatea românească se împuţinase, lunar, slujea un preot albanez; iar la Elbasan, unde erau 250 de familii de români, deşi preotul era român şi plătit de statul român, refuza să mai slujească în limba maternă.

O contribuţie importantă la reintroducerea limbii române în bisericile româneşti din Albania, trimiterea de cărţi de cult din ţară şi redeşteptarea sentimentului naţional la românii din acest stat balcanic a avut-o ambasadorul Vasile Stoica (1930-1932). În aprilie 1931, acesta anunţa Bucureştiul că la praznicul Sfintelor Paşti în Biserica „Sfântul Nicoară” din Elbasan se slujise în româneşte, iar în catedrala ortodoxă din Tirana se rostise Sfânta Evanghelie în limbile albaneză şi română.

La sfârşitul anului 1940, deci la doi ani de la începutul ocupaţiei militare italiene, în Albania mai erau şase biserici româneşti, care funcţionau la: Elbasan, Nicea, Lunca, Pleasa, Grabova şi Şipsca, iar preoţii erau plătiţi de statul român cu o sumă totală anuală de 276.000 lei. (Va urma)