O istorie religioasă a aromânilor (XXXV)

După începerea celui de-al Doilea Război Mondial, aromânii din Macedonia au sperat la o eliberare naţională, care să le fie facilitată de prezenţa trupelor invadatoare germano-italiene, mai ales că România era parte a alianţei iniţiate de Germania. Aceştia au trimis nenumărate memorii către autorităţile germane de ocupaţie pentru obţinerea drepturilor culturale, nefiind însă luaţi în seamă. Ca şi în Primul Război Mondial, aromânii din Macedonia au încercat crearea unui stat aromân. În Grecia s-a format un guvern din care făceau parte notabilităţi aromâneşti, dar care a funcţionat numai trei zile, fiind desfiinţat de autorităţile militare italiene.

În acest context geopolitic, la nivel guvernamental românesc s-a considerat că este creat momentul oportun în vederea obţinerii libertăţilor culturale şi confesionale pentru fraţii de la sud de Dunăre. Dar autorităţile militare de ocupaţie nu au permis manifestarea libertăţilor aromânilor într-un spaţiu în care grecii și sârbii declanşaseră războiul de gherilă, iar bulgarii, ca aliaţi ai Axei, refuzau cu obstinaţie să cedeze din pretenţiile lor.

Într-o situaţie şcolară şi bisericească întocmită la 2 mai 1941 de consulul Emil Oprişan către ministrul culturii, Ion Petrovici, se arăta că bisericile româneşti din Macedonia sunt: „Sfinții Împăraţi Constantin şi Elena”, din Bitolia (str. Sveti Savska, ridicată în 1902-1904 pe un teren achiziţionat de institutorul român Lazăr Duma şi consulul ­George Ionescu, având acte doar din vremea stăpânirii otomane, deoarece autorităţile sârbe nu au recunoscut dreptul de proprietate; biserica este închisă, deoarece autorităţile bulgare nu permit slujirea de către un preot român; cheile sunt la Consulatul român); Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Cruşevo (construită de comunitate în 1896 pe banii statului român, documentele turceşti nefiind recunoscute de către autorităţile sârbe; biserica este închisă şi necesită reparaţii urgente la acoperiş); Biserica din Gopeş, (construită de comunitatea exclusiv românească, era deservită de un preot bulgar); „Sfânta Vineri”, din Molovişte (care fusese ridicată de membrii comunităţii româneşti); Paraclisul „Sfântul Nicolae”, din Coceani (construit de comunitate în 1902, pe un teren cumpărat în 1900; biserica fusese distrusă în timpul luptelor din 1916, iar odoarele şi veşmintele luate de bulgari se aflau la biserica bulgară „Sfântul Gheorghe” din aceeaşi localitate; de asemenea, actele erau din vremea stăpânirii otomane); Paraclisul „Sfântul Ioan” din Veles (deschis în 1887 într-o casă închiriată de românul Costi N., care apoi, între 1902 și 1912, a fost mutat în casa românului Vasa A. Bego; apoi, în 1887, românii grecomani au ridicat o biserică cu hramul „Sfânta Maria”, acum ocupată de bulgari); Paraclisele din Cumanovo şi Ghevghelia erau instalate în case închiriate; la Ohrida erau două biserici româneşti, în stare bună; Biserica „Sfântul Gheorghe”, din mahalaua de sus (construită în 1820 de locuitorii români, era ocupată de sârbi în 1912, iar din 1941 de bulgari; tot aceasta mai avea şi o bogată bibliotecă de carte românească); a doua biserică românească din Ohrida era „Sfântul Nicolae” (clădită în 1875 cu efortul financiar al unui român înstărit, era ocupată de bulgari).

Situaţia dramatică pe care românii din Balcani o cunoşteau din 1913 a continuat mai ales după 1945. România practic pierduse războiul, era ocupată de o ţară care îi impunea un regim politic străin, iar în plan diplomatic aproape că nu se mai putea remarca cu nimic. Practic, atât prin situaţia ei de la finalul războiului, cât mai ales prin politica externă promovată de uneltele Moscovei din Guvernul de la Bucureşti, România nu-şi mai putea ajuta poporul de peste Dunăre. Astfel, românii din afara graniţelor trebuia să-şi rezolve singuri problemele pe care le întâmpinau în plan cultural şi confesional. (Va urma)