O istorie religioasă a aromânilor (XXXVI)

În contextul adoptării noii Constituţii iugoslave, în care românii nu erau recunoscuţi ca minoritate, la 26 iulie 1945, românii timoceni adresau un memoriu mareşalului Iosip Broz Tito, noul conducător al Iugoslaviei, în care solicitau: „Permisiunea ca în biserici să avem preoţi care să ne slujească în limba maternă aşa cum am avut sub turci şi până în timpul regelui Milan. Acolo unde nu ajung preoţii, ne permitem a vă ruga să se aprobe să servească cântăreţii care au experienţă. Primim ca să susţinem în mod material pe preoţii sau cântăreţii ce slujesc pe înţelesul poporului. Rugăm să se dispună ca învăţătorii şi preoţii vlahi ce se află cu servicii în afară de judeţele şi satele în care sunt vlahi şi în care s-au născut, să fie repus fiecare în satul vlah de origine. Să avem preoţi şi învăţători în fiecare sat din tabelul anexat, ce a fost extras din statistica oficială a Serbiei din 1846 şi 1866”.

Deşi delegaţia timocenilor fusese primită de mareşal la 18 octombrie 1945, se pare că acesta a refuzat doleanţele lor, mai ales că politica de deznaţionalizare iniţiată în timpul regimului monarhist sârb continua şi în vremea regimului iugoslav comunist, care promova o ideologie contrar religiei. Mai mult, în cursul anului 1946, preotul român din Bitolia era expulzat, biserica fiind închisă, urmând a fi redeschisă cu un preot bulgar.

În fapt, situaţia tragică a românilor din statul sârb începuse mai ales după 1913 şi după Pacea de la Paris din 1919, când în tratatul internaţional fusese recunoscută calitatea de minoritate etnică tuturor naţionalităţilor din teritorii anexate Serbiei şi nimeni dintre membrii delegaţiei României, din necunoştinţă de cauză, nu a atras atenţiunea delegaţilor străini că se află în faţa unei excepţii, întrucât în Serbia exista o numeroasă minoritate românească care nu avea nici o libertate culturală. De atunci şi până azi, se spunea în 1946, într-un memoriu către Gheorghe Tătărescu, ministrul afacerilor străine, `românii sunt confundaţi în mod oficial cu elementul sârbesc”.

În Grecia, politica de deznaţionalizare a continuat, mai ales că în rândul populaţiei greceşti exista o serie de resentimente la adresa aromânilor, în urma publicării, în februarie 1945, în ziarul grec „Estia” a listei guvernului colaboraţionist din 1941 din care făcuseră parte şi aromâni. Unii dintre aceştia şi dintre cei care au luptat chiar împotriva comitagiilor greci au fost judecaţi de tribunalele greceşti. Au urmat acte de răzbunare împotriva românilor cărora le-au fost închise o parte din şcoli sau amânate deschiderea lor în vederea începerii cursurilor şcolare.
Pe lângă atitudinea ostilă a statelor balcanice la adresa aromânilor, s-a accentuat tot mai mult ignoranţa voită a guvernelor care au funcţionat la Bucureşti după 1945, la sugestia Moscovei. După „comprimarea” personalului didactic şi a celui bisericesc românesc în 1946, practic, suspendarea salariilor acordate de statul român, numeroasele semnale ale diplomaţilor români acreditaţi în statele balcanice au rămas fără nici un răspuns din partea ministrului afacerilor externe de atunci, Ana Pauker. Ba mai mult, în 1947, aceasta considera că închiderea şcolilor de la Sofia şi Giumaia de Sus, din Bulgaria, este o „măsură justă” din partea autorităţilor comuniste din „ţara prietenă”, Bulgaria.

Această atitudine de respingere a aromânilor din partea autorităţilor de la Bucureşti a durat mai ales în perioada prezenţei la conducerea ţării a liderilor comunişti instruiţi direct de Moscova. După 1960, când se iniţia o atitudine de depărtare de linia Moscovei, autorităţile române au început o acţiune de monitorizare a elementului românesc din Balcani. De pildă, la 8 iunie 1961, la Direcţia de Cultură din Ministerul Afacerilor Externe se întocmea o situaţie confesională a „populaţiei cuţo-valahe (aromânii, populaţie băştinaşă din nordul Greciei)”, care se prezenta astfel: o biserică în Veria, stare bună, din 1956 slujea preotul Nicolae Calipetri în limba greacă; biserica din Doliani, stare bună, lipsită de un preot român, înlocuit cu unul grec; bisericile din Fetiţa, Gramaticova şi Cândrova erau complet distruse; pe locul bisericii din Grebena, demolată de autorităţile elene din cauza stării de ruină în care se afla, au fost ridicate reşedinţa şi birourile mitropolitului; biserica din Turia, în stare bună, fără preot; biserica din Hrupişte a fost bombardată, trebuia reparată, nu avea preot. În româneşte se mai slujea la Dobani, Zirobirad, Selia, Paticina. La Salonic erau o capelă şi un cimitir românesc îngrijite de un român. După 1948, în Grecia existau 17 biserici, 5 paraclise şi mai multe „cimitire aparţinând în mod cert statului român”. În 1953 existau 5 preoţi şi 17 cântăreţi şi paracliseri, care au avut salarii până în iulie 1944. Potrivit aceluiaşi raport, ulterior au fost plătite salariile preoţilor pentru perioada 1944-1946, deşi aceştia au funcţionat efectiv până în 1949, când au fost interzişi de a mai sluji în româneşte de către autorităţile greceşti, deoarece din punct de vedere juridic bisericile româneşti nu existau. (Va urma)