O istorie religioasă a aromânilor (XXXVII)

Poporul român din cuprinsul Balcanilor, de la nord şi sud de Dunăre, s-a născut creştin. Acest popor se considera moştenitor al vechilor romani care stăpâniseră Balcanii, vorbeau limba latină şi se credeau tot romani. La fel se credeau şi bizantinii care doreau refacerea Imperiului Roman de altădată. De aceea, bizantinii au preferat să-i numească vlahi pe aceşti romanizaţi, aşa cum le spuneau şi noii veniţi în Balcani, slavii, tratându-i ca pe un popor barbar. Dar băştinaşii balcanici romanizaţi aveau conştiinţa originii romane pe care nu şi-au renegat-o niciodată, tot aşa cum nu au renunţat niciodată la credinţa şi atârnarea canonică de scaunul apostolic constantinopolitan.

Dezvoltarea economică şi culturală la care reuşiseră să ajungă în sec. al XVIII-lea i-a ajutat pe aromâni să-şi regăsească identitatea etnică, care după ocuparea Bizanţului de către otomani le fusese topită în milletul grecesc. De aici nu a mai fost decât puţin pentru a intra într-un nesfârşit litigiu cu grecii dornici de a-şi reface statul imperial de odinioară. Dar, în acelaşi timp, pe scena istoriei se remarcau şi alte popoare balcanice, care, ajutate din raţiuni imperiale de mari puteri, ridicau pretenţii pentru teritorii în care aromânii se ştiau stăpâni încă de la apariţia lor în istorie. Din acest moment, aromânii au cunoscut tragedia divizării între statele care apăreau şi se dezvoltau tot mai mult în spaţiul balcanic. Chiar şi susţinuţi de fraţii de peste Dunăre, de multe ori aromânii erau nevoiţi să lupte de partea unui alt popor care încerca să-şi facă loc în istoria Balcanilor.

La formarea statelor sârb şi bulgar, lupta a fost declanşată sub semnul crucii, la influenţa şi cu susţinerea ţaristă care promova dreptul de protectorat asupra creştinilor din Imperiul Otoman. Faptul că aceste două popoare au avut mai întâi episcopi, care să le păstorească, a favorizat fundamental rolul bisericesc în mişcarea naţională. Nu la fel s-a întâmplat în cazul aromânilor, care au încercat să-şi obţină drepturile într-un imperiu care se prăbuşea tot mai mult, dar putea oferi drepturile naţionale şi religioase pe care alte popoare balcanice nu păreau dispuse să le accepte. În schimb, pentru a-şi păstra poziţiile teritoriale, Turcia oferea aromânilor aceste drepturi tocmai pentru a contracara acţiunea grecească. Practic, românii se aflau într-un viespar al Europei, în încercarea de a primi recunoaşterea identitară şi autonomia bisericească. Iar pentru autonomia bisericească aromânii au fost chiar în pericolul de a fi atraşi în jocul periculos al unor politicieni cu convingeri prea catolice.

Dacă pentru o perioadă aromânii reuşiseră să-şi atingă o parte din obiectivele naţionale în fruntariile Imperiului Otoman, acestea au fost pierdute ulterior la constituirea noilor state balcanice. Practic, toate eforturile diplomatice depuse de reprezentanţii României după 1866 pentru susţinerea aromânilor din Balcani s-au disipat în momentul în care s-au format şi s-au alipit noi provincii la noile state: Serbia, Bulgaria, Grecia şi Albania. Diplomaţia românească a fost nevoită să întreprindă negocieri susţinute cu fiecare stat în parte, de multe ori nereuşindu-se mai ales din cauza schimbărilor politice frecvente care apăreau în Peninsula Balcanică. Putem considera că momentul de vârf al diplomaţiei româneşti a fost începând cu anul 1905, când, prin presiuni diplomatice la Înalta Poartă pe de o parte şi asupra Greciei, pe de altă parte, au fost înregistrate mai multe succese pentru fraţii din Balcani. Prestigiul diplomaţiei româneşti în Balcani a atins punctul culminat prin tratatul de pace de la Bucureşti din 1913, atunci când statul român a obţinut un teritoriu şi o influenţă fără precedent în politica de impunere în Peninsula Balcanică. Deşi prin prevederile tratatului statul român obţinea o serie de succese diplomatice în favoarea aromânilor, poate prea puţine, totuşi nu au fost fructificate, fie din cauza intrigilor ţesute în politicile care se făceau la Bucureşti şi a prudenţei exagerate manifestate de regele Carol I, fie din cauza declanşării Primului Război Mondial chiar prin atentatul de la Sarajevo, care, practic, răsturna întregul echilibru statuat în Balcani.

După Primul Război Mondial, în politica statului român, faţă de compatrioţii din Peninsula Balcanică, a intervenit o schimbare. Războiul de Reîntregire finalizat prin tratatele de pace prin care României i se recunoşteau graniţele cu provinciile alipite la 1918 a condus inevitabil, şi care probabil a fost conştientizat prea târziu, la o autosuficienţă. Se considera, e drept nu de către toţi oamenii politici şi diplomaţii de la Bucureşti, că în graniţele statului român sunt toţi românii şi, dacă mai există prin alte părţi, aceştia trebuie să fie colonizaţi aici. Aşa a apărut ideea aducerii tuturor românilor din afara graniţelor prin mişcările de populaţie, nu de amploare, din anii ‘20. Totuşi, acestea au fost stopate atât prin lipsa resurselor care să le fie puse la dispoziţie, cât şi la refuzul multora dintre aromâni de a-şi părăsi locurile în care s-au născut şi pe care le-au moştenit de la strămoşii lor.

Diferenţa de opinii în rezolvarea problemei aromâneşti a condus inevitabil la neglijarea acesteia sau la o abordare superficială. Un alt moment prielnic pentru o rezolvare cât mai eficientă a problemei s-a considerat a fi în vremea guvernării antonesciene, atunci când mare parte din Peninsula Balcanică era ocupată de trupele Axei, aliate României. Însă, finalizarea războiului fără un rezultat favorabil Axei şi nici României, care intrase în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, a schimbat fundamental datele problemei. (Sfârșit)