O perioadă de mari încercări în publicistica părintelui Dumitru Stăniloae

La rubrica noastră „Memoria Bisericii“ continuăm periplul critic în publicistica părintelui Dumitru Stăniloae la gazeta sibiană „Telegraful Român“, aşa cum o găsim în al doilea volum editat de Patriarhia Română. Este vorba de perioada 1937-1941, marcată de numeroase schimbări politice şi sociale, la care Biserica trebuia să răspundă. Din lectura articolelor teologului sibian răzbate o atentă critică a evenimentelor care afectau interesele Bisericii noastre, ale Ortodoxiei şi creştinismului în lume. Textele părintelui profesor reflectă o maturitate intelectuală în abordarea problematicilor ridicate de factorul politic în societatea românească căutătoare a unor repere morale şi spirituale şi într-o Europă care trăda tot mai mult frământările extremiste. Părintele Stăniloae nu ezită să evidenţieze lupta dusă de Ortodoxia sârbă pentru denunţarea Concordatului între Vaticanul predispus la prozelitism şi statul sârb care încerca să-şi consolideze construcţia naţională de după Primul Război Mondial. În numărul din 22 august 1937 al „Telegrafului Român“, Stăniloae remarca gestul patriarhului sârb de a-i excomunica pe politicienii sârbi care ar încerca să adopte Concordatul. Un gest mai puţin obişnuit în Ortodoxie, dar care amintea de perioada primelor secole ale Bisericii de după ieşirea din catacombe. Iar fermitatea întâistătătorului sârb a dat roade, deoarece tot părintele Stăniloae arăta într-un alt articol din 13 februarie 1938, intitulat sugestiv „Triumful Bisericii sârbeşti“, că textul Concordatului nu mai era supus legislativului, ceea ce echivala cu neadoptarea sa. Astăzi, când moda concordatelor a trecut, o astfel de problemă ar părea nesemnificativă, mai ales că îşi are rădăcinile în epoca napoleoniană. Dar trebuie să ştim şi să înţelegem că perioada interbelică a fost marcată de astfel de raporturi interconfesionale nu tocmai blânde, provocate de încheierea unor documente menite să confere Bisericii Catolice în diferite state, mai ales ortodoxe, o serie de drepturi complementare care creau neajunsuri autocefaliilor ortodoxe. Iar o serie de neajunsuri erau create în România, stat eminamente ortodox, al cărui spaţiu era permanent ameninţat de prozelitismul catolic.

O altă temă dezbătută de Dumitru Stăniloae este cea a renaşterii naţionale, mult invocată de regele Carol al II-lea, mai ales după instaurarea regimului de autoritate în februarie 1938. În acest context politic, Biserica a încercat să-şi recâştige o serie de drepturi atât de necesare în activitatea pastoral-misionară. Prezenţa lui Miron Cristea în calitate de prim-ministru, care astăzi ar părea condamnabilă, sau cea a episcopului Nicolae Colan la conducerea Ministerului Educaţiei erau încercări ale Bisericii de a obţine ceea ce i se cuvenea iar statul modern îi luase, prima dată sub domnia lui Cuza, apoi după Războiul de Reîntregire. Aceşti ierarhi ai Ortodoxiei româneşti trebuiau să fie garanţii găsirii unei căi de îndreptare spirituală şi morală de care societatea românească avea atâta nevoie, după cum Dumitru Stăniloae se exprima în articolul „Principii de renaştere naţională“, din 15 ianuarie 1939. A existat speranţa, însă aceasta a fost subminată de un monarh care se înconjura numai de imoralitate şi oportunism, două metehne care la vremea aceea deveniseră specifice mediului politic. O altă speranţă, însă nu de aceeaşi amploare, a fost după instaurarea regimului antonescian, al unui general nevoit să conlucreze cu legionarii. Speranţa nu a fost atât de mare, deoarece îndreptarea societăţii nu se putea face prin forţă aşa cum clamau noii politicieni. Chiar părintele Stăniloae, într-un articol cu titlul „Păstor de suflete“, îi îndemna pe preoţi „să stea într-o legătură frecventă, neîntreruptă cu Iisus Hristos“ şi le cerea „perseverenţă necurmată în misiunea lor, cu gândul la Hristos, Stăpânul şi Împăratul propriu“. Practic, Stăniloae nu făcea decât să-i cheme pe clerici la adevărata misiune: cea a slujirii altarului şi de lepădare a armei politice şi preocupărilor lumeşti.

O ultimă temă de actualitate dezbătută de Stăniloae în „Telegraful Român“ a fost cea a războiului din Est, pe care îl considera „o luptă de apărare a ordinei creştine“. Într-un articol cu titlul „A început lupta împotriva bolşevismului“, Stăniloae îşi exprima bucuria pentru începerea războiului împotriva „demonicei înjghebări a bolşevismului rusesc“, care instalase „nesiguranţa şi febra în viaţa socială din toate ţările“. Acestea sunt temele generale abordate de Stăniloae într-o perioadă care anunţa schimbări importante în geopolitica Europei.