O radiografie a monahismului românesc în perioada comunistă

Monahismul românesc este o sursă inepuizabilă de cunoaştere. Are un trecut bogat şi încă puţin cunoscut, mai ales dacă ne oprim asupra perioadei comuniste. Perioada postbelică a monahismului românesc a reprezentat o etapă bogată în evenimente, realizări, dar mai ales o perioadă bogată în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, intensă şi aleasă. În această perioadă personalul şi numărul mănăstirilor au crescut, iar pentru a funcţiona, patriarhul Justinian Marina a iniţiat un întreg sistem economic şi educaţional. În mănăstiri s-au înfiinţat atelierele meşteşugăreşti, iar majoritatea călugărilor au urmat şcoli monahale, apoi o pregătire profesională. Tot pentru vieţuitori, patriarhul Justinian a înfiinţat seminarii monahale la Mănăstirea Neamţ, la Agapia, Plumbuita şi Hurezi. Absolvenţii şi absolventele urmau institutele teologice de la Bucureşti şi Sibiu, iar unii chiar cursurile de Magisteriu. Totodată, viaţa duhovnicească a înflorit mult prin iniţiativa patriarhului Justinian de a-l muta pe părintele Cleopa Ilie la Mănăstirea Slatina, unde avea să întemeieze o adevărată academie monahală. Părintele Cleopa avea în ascultare duhovnicească mai multe mănăstiri din Moldova şi cerceta numeroase alte mănăstiri pentru a împărtăşi din experienţa vieţii sale călugăreşti. Astfel de secvenţe se găsesc surprinse în periodicele bisericeşti din perioada comunistă şi asupra cărora preotul Ioan Dură s-a aplecat într-o analiză atentă în cartea „Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea“, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, 127 p. Autorul face o evaluare a revistelor „Biserica Ortodoxă Română“ şi „ROC“ (buletinul Departamentului pentru relaţii externe), a lucrărilor editate de Patriarhia Română, dar şi a apariţiilor Consiliului Consultativ al Cultelor de sub egida Departamentului Cultelor şi diverselor articole apărute în România şi peste hotare, scrise de profesori de teologie şi monahi şi de români stabiliţi în Occident. Un capitol distinct este dedicat interviurilor, declaraţiilor şi cuvântărilor ţinute de patriarhii Justinian, Iustin şi Teoctist. În urma analizei, preotul Dură creionează o serie de aspecte privind monahismul românesc în perioada comunistă, care lipsesc sau sunt puţin abordate în publicaţiile enumerate. Autorul arată că nicăieri nu se vorbeşte de „rezistenţa naţională anticomunistă a monahilor din mănăstiri“ şi nici despre numele acestora. Apoi, constată că nu se poate găsi „o menţiune despre numărul monahilor şi monahiilor care au fost alungaţi din mănăstiri de autorităţile comuniste“. Aceeaşi lipsă este semnalată în cazul aşezămintelor desfiinţate, demolate sau desacralizate, utilizate ca destinaţii străine de spaţiul religios. Tot aşa nu se vorbeşte despre monahii şi monahiile care au cunoscut gulagul comunist. Aspectul desfiinţării şcolilor monahale şi a seminariilor din mănăstiri în anul 1959 este redat puţin în publicaţiile bisericeşti, probabil autorităţile comuniste interzicând să facă din acesta un subiect de articol. De asemenea, autorul mai identifică lipsa unei abordări asupra abuzurilor regimului comunist prin deposedarea mănăstirilor de bunurile de patrimoniu artistic, de proprietăţile funciare şi că multe astfel de aşezăminte au constituit „loc de refugiu şi de muncă pentru foşti deţinuţi politici“. Toate aceste aspecte identificate de preotul Ioan Dură lipsesc sau sunt puţin abordate în publicaţiile bisericeşti din epocă, dar şi în mărturiile românilor stabiliţi în Occident, unii dintre ei jurnalişti la posturi de media străine. Prin cartea sa, preotul Dură conturează o imagine a monahismului românesc trecută prin cenzura comunistă şi reliefează lucrurile nespuse care de fapt au stat la baza funcţionării acestui fenomen al Bisericii. Totodată, în demersul de a ilustra toate aceste aspecte, prin literatura postdecembristă utilizată, autorul oferă o serie de mărturii privind monahismul românesc aşa cum trebuie descoperit şi cunoscut.