„Oameni sub vremuri” la Seminarul de la Neamţ

În demersurile noastre, de multe ori am apelat la documentele de arhivă şi fotografii de epocă. Nu că am fi neglijat, însă de-a lungul unei cercetări inevitabil apar mărturii care ne pot introduce în atmosfera epocii. În acest sens, preţiose le considerăm mărturiile regretatului părinte Mihai Mocanu de la Biserica „Sfinţii Voievozi” din Paşcani.

În însemnările sale, părintele Mocanu rememorează cele trăite în perioada formării preoţeşti de la Seminarul din Neamţ, în anii ’50, din care redăm câteva fragmente esenţiale: „În anul I era profesor pentru Vechiul şi Noul Testament părintele director Ioan Ivan, un profesor experimentat. Predase cu ani în urmă la seminarul din Roman care s-a desfiinţat, la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Iaşi şi Suceava, apoi s-a stabilit la Neamţ, de unde a şi ieşit la pensie. [...] A fost părintele Ioan Ivan un slujitor al Sfântului Altar foarte devotat, un diacon cu voce de bas, care electriza asistenţa; a strălucit printre diaconii Mănăstirii Neamţ, mai ales după Decretul 410/1959, când foarte mulţi monahi de valoare au fost trimişi în lumea mirenilor. Diaconul care a reuşit să menţină o atmosferă înălţătoare la Neamţ a fost părintele Ivan, care şi-a pus talentul întru preamărirea lui Dumnezeu, cu toate forţele sale psiho-fizice, nimic lăsând după sine ca neîmplinire. [...] Mai era la seminarul de la Mănăstirea Neamţ un profesor de mare cultură, arhimandritul Ghenadie Niţoiu, un bucureştean cu studii pedagogice, profesor calificat în predarea religiei la liceele Capitalei şi ajuns la Neamţ datorită scoaterii obiectului religiei din şcolile de stat. Aici a făcut o carieră strălucită la Catedra de limba română. A predat şi geografia şi istoria României. Ca profesor de limba română, ne vorbea cu convingere despre cronicarii noştri: Ureche, Miron Costin, Neculce şi ne citea celebrele texte din cronicile lor. Era clar în expunere, ştia să fie sintetic, vorbea cu un anumit patos, ca un „alter cronicar” al vremurilor noastre. L-am avut profesor la seminar pe o perioadă de peste doi ani, după care el a trebuit să ajungă la seminarul din Buzău. În anii 1955-1956, la Mănăstirea Neamţ s-au produs nişte tulburări grele în conducerea mănăstirii şi nici astăzi nu le ştim determinările. După vacanţa de vară din anul 1956, când mă întorceam pentru noul an şcolar, m-am întâlnit cu un coleg din Târgu Neamţ, care mi-a spus lucruri zguduitoare; pe scurt, mi s-a spus că fostul stareţ Melchisedec Dumitriu a trebuit să părăsească Mănăstirea Neamţului, fiind trimis departe la Mănăstirea «Sfântul Ilie»-Topliţa. [...] Odată cu el a trebuit să plece forţat şi cel mai apropiat colaborator al său, arhimandritul Victor Ojog, egumenul Mănăstirii Neamţ, un gospodar deosebit, mult apreciat de soborul mănăstirii şi peste toate şi de noi, seminariştii, ca fiind mult îndrăgitul nostru profesor de muzică bisericească şi corală, absolvent al Academiei de Muzică din Bucureşti, autor al Anastasimatarului, cu cântările celor opt glasuri ale Învierii. [...] Mai toate catedrele de la seminar erau «scobite» de nuieluşa de corn a profesorului Victor Ojog, cu care bătea «ritmul» când ne exemplifica glasurile muzicii bizantine. Era dotat cu o voce de mare excepţie. Când cânta Victor Ojog «O, slavă», glas V sau VIII, se aşeza o linişte deplină în biserică şi se trăia regretul că respectiva cântare are şi un sfârşit. Fiind şi egumen al Mănăstirii Neamţ, părintele Victor Ojog, în relaţie de prietenie cu părintele Ioan Iovan, directorul seminarului, avea grijă să ajute seminarul. Cu carele mănăstirii se aduceau lemne pentru încălzitul şcolii, cu boii mănăstirii se ara toamna sau primăvara suprafaţa de grădină a seminarului, ca să nu mai vorbim de acele fapte mai trecute cu vederea, dar care-şi aveau rostul lor în desfăşurarea programului”.