Părintele Alexandru Micu din Dobra, Hunedoara, în temniţa comunistă

S-a născut la 17 aprilie 1907, în localitatea Corbasca, judeţul Tecuci. După absolvirea Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1934), primeşte darul preoţiei, ajungând să slujească la Parohia „Sfântul Nicolae” din Tecuci. Aderă la politica legionară, în 1937 devenind chiar şef al organizaţiei legionare pe judeţul Tecuci. Chiar dacă nu mai deţinea funcţia politică, în mai 1938 este internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, apoi la Sadaclia, în Basarabia.

În decembrie 1938 face o declaraţie de desolidarizare de Mişcare şi este eliberat, revenind la parohie. În timpul guvernării naţional-legionare este delegat la conducerea organizaţiei judeţene, până în decembrie 1940, când redevine membru simplu. În timpul rebeliunii legionare a colaborat cu şeful Poliţiei de Siguranţă, comandantul militar şi liderii legionari, încât „s-a putut evita orice cale de creare a unor incidente de natură a periclita ordinea în judeţele Tecuci şi Covurlui, astfel că în aceste judeţe nu s-au produs incidente şi acte de violenţă din partea elementelor legionare”. În 1942 este arestat pentru suspiciunea de implicare în reorganizarea Mişcării Legionare în zona Tecuci, Galaţi. Însă, în urma mărturiei date de comandantul militar implicat în timpul rebeliunii din Tecuci, prin Sentinţa nr. 3557 din 24 iulie 1942 a Curţii Marţiale a Diviziei 21 Infanterie Galaţi, părintele Micu a fost achitat de orice penalitate.

După schimbarea politică intervenită în august 1944, părintele Micu este anchetat din nou. În sprijinul său au dat declaraţii foşti ilegalişti comunişti, membri ai comunităţii evreieşti din Tecuci şi chiar fostul şef al Siguranţei, prin care arătau că aportul părintelui Micu la pacificarea Tecuciului în timpul rebeliunii legionare a fost major. „Evreii din Tecuci şi judeţ au fost cruţaţi de o asemenea manieră, încât n-au avut de suferit în timpul rebeliunii”, se arăta în procesul-verbal de la încheierea cercetărilor. În anul 1947, cu binecuvântarea chiriarhului, înfiinţează o cantină parohială susţinută de credincioşii cu stare din enorie, pentru a cărei funcţionare primeşte aprobări de la toate partidele din Tecuci, inclusiv de la PCR, de unde i se sugerează să o treacă sub egida organizaţiei „Crucea Roşie”. Deoarece figura ca fost membru legionar, în 1948, urmare a Ordinului nr. 5 al Cabinetului MAI, este arestat şi trimis în ancheta Siguranţei din Tecuci. Este interogat îndeosebi asupra aşa-zisului „ajutor legionar” pe care l-ar fi acordat în parohie, adică prin cantina parohială. La 29 aprilie 1949 este eliberat, se pare la intervenţia unui lider politic. După o lună de şedere în Tecuci, pleacă la Bucureşti, probabil sfătuit de apropiaţi, pentru a scăpa de vigilenţa Securităţii. La 1 martie 1950, prin decizie a Ministerului Cultelor, este transferat la Parohia Dobra, judeţul Hunedoara. Ca fost membru legionar, revine în atenţia Securităţii. În jurul său sunt dirijaţi informatori cu misiunea de a-i verifica atitudinile faţă de regim. Despre el se arată că „trăieşte mai mult retras, neangrenându-se în discuţii, de frică să nu fie arestat pentru activitatea lui din trecut; nu este încadrat în nici o organizaţie politică”. Alteori este prezentat total diferit, arătându-se cum „îndeamnă cetăţenii de a nu se înscrie în gospodăria agricolă colectivă, lansează diverse zvonuri alarmiste cu privirea la începutul unui nou război”, că întreţine legături cu foşti legionari şi „alte elemente duşmănoase”, precum chiaburi sau cantorul de la biserică sau că la predică ar fi făcut afirmaţii cu substrat politic: „Astăzi, pe acest pământ nu mai este de trăit, deoarece oamenii trăiesc numai în suferinţă şi adevărata viaţă fericită va fi cea viitoare”.

Este acuzat că din cauza trecutului politic şi-ar fi găsit refugiul în Dobra. Cu astfel de acuzaţii, existau şi motivele arestării lui, care s-a consumat la 20 august 1953. În ancheta Securităţii din Deva nu recunoaşte acuzaţiile care i se aduc.

Anchetatorii îl caracterizează drept un „element inteligent şi rafinat”. Prin Decizia MAI nr. 625 din 20 octombrie 1953 a fost trimis în colonie de muncă, pentru o perioadă de 60 de luni. Cunoaşte penitenciarele din Piteşti şi Deva. După doi ani, comisia MAI care îl cercetase decide trimiterea părintelui Micu în domiciliu obligatoriu, pentru 24 de luni, în localitatea Brateşu (Decizia nr. 5130/18 iunie 1954), iar un an mai târziu, la Zagna, ambele din judeţul Brăila.

După sosirea la noul domiciliu, părintele Micu înaintează o solicitare Episcopului Andrei al Aradului în vederea trimiterii sale la o mănăstire din eparhie sau din Mitropolia Ardealului. Încercarea chiriarhului arădean la ministrul cultelor se înregistrează cu un eşec. Pentru că preotul Micu „refuza să lucreze”, trăind din donaţiile făcute de credincioşii cărora le slujea în Zagna („profită de slăbiciunile oamenilor din comună”), Direcţia Penitenciarelor şi coloniilor de muncă propunea prelungirea domiciliului obligatoriu pentru părintele Micu.

Cu toate acestea, la 20 iunie 1956 i se ridică restricţiile domiciliare, întorcându-se astfel la Dobra. La puţin timp, a fost reîncadrat de Episcopul Andrei Magieru.