Părintele Dumitru Stăniloae în vizită la Mănăstirea Rohia

După Primul Război Mondial, Biserica Ardealului căpătase un adevărat reviriment. Biserica strămoşească îşi putea manifesta libertatea în plenitudinea sa. Se construiau catedrale în marile oraşe şi biserici acolo unde credincioşii nu aveau, se înfiinţau eparhii - la Cluj şi Oradea - şi se căutau urmele vechilor aşezăminte monahale. Maramureşul, un bastion istoric al Ortodoxiei, era ameninţat de prozelitismul catolic tot mai agresiv. Atunci când s-a pus problema înfiinţării unei Episcopii ortodoxe a Maramureşului, iniţiativă care avea să fie amânată de factorul politic, în numai patru ani, cu acordul Vaticanului, Biserica Greco-Catolică reuşise să realizeze o astfel de entitate şi să numească un titular. În astfel de circumstanţe, în Maramureşul istoric avea să apară un aşezământ monahal, ale cărui începuturi nu păreau să prevestească un viitor strălucit. La patru ani de la trecerea la cele veşnice a fiicei sale, preotul Nicolae Gherman, parohul din Dealul Viei - Rohia, avea să-şi împlinească frumosul vis de a întemeia o mănăstire, sfinţită de episcopul Nicolae Ivan al Clujului. Începuturile au fost dificile, iar atunci când păreau învinse s-a abătut nefastul Diktat de la Viena. Cu toate acestea, la Rohia se căutau statornicirea şi aprinsa credinţă în Dumnezeu. A venit anul 1944, cu un stareţ tânăr, cu numele Justinian Chira. El provenea din mijlocul acestui aşezământ, format duhovniceşte în acest loc. De aceea şi-a pus întreaga viaţă pentru propăşirea duhovnicească şi realizarea unui aşezământ de care Maramureşul ortodox să se mândrească. Deşi relativ nou, aşezământul de la Rohia se dorea un reper duhovnicesc aşa cum redevenise Sâmbăta de Sus sau cum aspira Izbucul din Bihor. Acesta va fi fost motivul pentru care părintele Dumitru Stăniloae cerceta Rohia în vara lui 1958, aflat mereu în descoperirea isihasmului practic din mănăstirile româneşti. Momentul vizitei este rememorat de Lidia Stăniloae, care realizează o frescă a Rohiei anului 1958: „În vară, părinţii mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc şi eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. M-am oprit o zi la Cluj şi apoi am plecat mai departe. Tata şi mama mă aşteptau la autobuz împreună cu părintele stareţ Justinian, un călugăr adevărat, cum ne-am dori să fie mai mulţi. Mănăstirea nu era încă prea cunoscută. Trăiau acolo într-o frumoasă atmosferă înduhovnicită câţiva monahi cucernici şi modeşti, o aşezare benefică pentru sătenii din împrejurimi, care veneau în număr foarte mare după sfat şi sprijin. Nu se clădise încă prea mult. În schimb, activitatea pastorală, deseori stânjenită de faima ce se ţese în jurul unor asemenea aşezăminte, aducea roade bogate, iar atmosfera de reculegere şi evlavie conferea acelui loc minunat un peisaj spiritual remarcabil“. Momentul este surprins într-o fotografie provenită din arhiva Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Justinian, atunci stareţul Rohiei, care se află alături de părintele Stăniloae şi de obşte. Această vacanţă a fost cea înaintea arestării părintelui Stăniloae. De altfel, în timpul şederii la Rohia, părintele fusese urmărit de „funcţionari de la culte“. Abia revenit în Bucureşti, în seara de 4 septembrie, părintele începea să cunoască calvarul gulagului comunist, iar pentru Schitul Rohia se prevesteau ameninţări din partea autorităţilor de stat.