Părintele Ioan Constantinescu din Poenărei, martirizat de Securitatea comunistă

S-a născut la 19 octombrie 1906 în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului, judeţul Argeş. După şcoala primară, a urmat Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. La 25 martie 1929, Ioan Constantinescu a primit darul preoţiei pe seama Parohiei Poenărei, comuna Corbi. Aici, între 1937 și 1943, tânărul preot Constantinescu a trudit la ridicarea monumentalei biserici de lemn „Cuvioasa Parascheva”, proiectată de renumitul arhitect Dimitrie Ionescu-Berechet.

Pentru activitatea sa pastoral-misionară intensă, preotul Constantinescu a rămas în conştiinţa parohienilor, după cum aflăm dintr-o mărturie: „Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru credincioşii săi, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei, înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţii prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul fiind - după confesiunea unui sătean - «doctorul nostru fără de arginţi». Duhovnic în accepţiunea cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, «o nesecată fântână de leac», din credinţa sa adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei”. Date despre părintele Constantinescu mai deţinem cu privire la activitatea şi legăturile pe care le-a avut cu membrii mişcării de rezistenţă anticomunistă „Haiducii Muscelului”. La 23 octombrie 1951, prin intermediul părintelui Nicolae Andreescu, Ioan Constantinescu avea să-i cunoască pe cei din grupul de rezistenţă condus de Toma Arnăuţoiu, care veniseră să ridice armamentul ascuns în turla bisericii din Poenărei. Deşi se expunea la riscuri mari, deoarece Securitatea patrula în zonă, părintele Ioan Constantinescu a păstrat legătura cu luptătorii din munţi, o vreme prin intermediul preotului Nicolae Andreescu, apoi în mod direct. Pe Toma sau Petre Arnăuţoiu îi primea chiar acasă la el, în mai multe rânduri, în 1952 şi 1953, când le oferea alimente, medicamente, bani, îmbrăcăminte, încălţăminte, lumânări, diferite obiecte casnice şi altele. În acţiunea sa de susţinere a celor din munţi, părintele era ajutat de soţia şi fiica sa. În toată această perioadă, potrivit declaraţiei lui Toma Arnăuţoiu, din 24 iunie 1958, preotul Constantinescu le-a dat celor din rezistenţă: „carne, mălai, făină, ouă, brânză, caşcaval, peşte, pastramă, fructe, zahăr, paste făinoase, bomboane, prăjituri şi cozonaci, ţigări, lame de ras, săpun, aţă de cusut, lână. Îmbrăcăminte: 5 perechi de pantaloni, câteva haine, cămăşi, indispensabili, batiste. Soţia lui Constantinescu ne-a confecţionat şi mănuşi de lână. Ne-a mai dat un cuptor de sobă şi mai multe caiete, creioane. […] Ne-a mai dat un tuci de aluminiu, o cratiţă, o oală cu sufertaş şi alte vase de pământ”. La 19 octombrie 1953, părintele Constantinescu, împreună cu părintele Andreescu şi Sorescu Nicolae - un localnic, s-a întâlnit cu Toma Arnăuţoiu pentru a-l ajuta să construiască un bordei în punctul „Râpele cu brazi”. Aici avea să se întâlnească cu el până la 27 octombrie 1953. În această perioadă, potrivit procesului-verbal de interogatoriu din 19 decembrie 1958, dat de Toma Arnăuţoiu, aflăm că preotul Constantinescu a dat „două ţoale, o lampă de iluminat, un lighean, un bidon pentru gaz şi ne-a cumpărat şi gaz şi trei perechi de izmene”. La alte întâlniri, preotul Constantinescu i-a dat lui Toma Arnăuţoiu gaz (decembrie 1955), alimente (primăvara 1956), alimente şi bani (20 septembrie 1956), un aparat de radio-valiză marca „Prior” de la Grigore Lepărău (24 ianuarie 1957), alimente, informaţii şi un caiet de poezii scrise de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aduse de Gheor­ghe Popescu din închisoare (martie 1957) şi, mai ales, o Biblie şi o Cazanie, ceea ce Securitatea nu a consemnat la anchete. Uneori, împreună cu alţi locuitori din Poenărei, părintele i-a găzduit pe cei din munţi. Totuşi, poate cel mai important gest al părintelui nostru a fost botezarea fetiţei Ioana-Raluca, fiica Mariei Plop şi a lui Toma Arnăuţoiu, care se născuse într-o grotă săpată în stâncă, din apropierea locuinţei lui Ioan şi Iustina Constantinescu. Această grotă era şi „centrul de aprovizionare” al celor din munţi. În urma unei trădări din partea unui fost membru al grupului de rezistenţă, părintele Constantinescu, alături de ceilalţi, a fost arestat la 22 iunie 1958 şi trimis în ancheta Securităţii din Piteşti. A fost maltratat atât de mult, încât nu mai putea semna interogatoriile. La proces a fost învinuit de favorizarea celor din munţi, de susţinerea cu alimente, lucruri şi alte produse, că „a îmbrăcat masca falsă a calităţii de preot în dosul căreia se ascundea chipul hâd al unui criminal josnic, pentru a lovi cu cruzime în oamenii cinstiţi; [că] a încercat să nege cu făţărnicie faptele lui, pentru a scăpa de pedeapsa dreaptă ce urmează să o primească, crimele lui fiind dovedite cu prisosinţă”. Prin Sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Ioan Constantinescu a fost condamnat la pedeapsa capitală, prin împuşcare, pentru infracţiunea „acte de teroare” (art. 207 Codul Penal). La 18 iulie 1959, ora 22:30, în incinta Penitenciarului Jilava, părintele Ioan Constantinescu a fost executat.