În 18 decembrie 1892, la „Mariinsky Theatre”, în Sankt Petersburg (Rusia), sub bagheta dirijorului italian Riccardo Drigo, avea loc prima reprezentație publică a baletului „Spărgătorul de nuci”, de Piotr Il
17 Dec, 2024
Părintele Nicolae Iordănescu sub persecuţia comunistă
În dimineaţa zilei de 15 septembrie 1961, pe la orele 8.00, trei ofiţeri ai MAI descindeau la locuinţa preotului Nicolae Iordănescu, din strada Karol Knappe, din Bucureşti. Bătrânului cleric i se aducea la cunoştinţă că este arestat de organele de Securitate şi că, în prezenţa sa şi a soţiei, casa îi va fi percheziţionată. I se confiscă mai multe scrisori, câteva înscrisuri şi două broşuri: studiul mitropolitului Nicolae Bălan despre francmasonerie şi conferinţa profesorului Teodor M. Popescu despre „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe“. În rest, nimic altceva care l-ar fi putut incrimina pe vrednicul părinte de la Biserica „Sfânta Maria“ din Parcul Regina Maria. Nu era pentru prima dată când locuinţa îi era percheziţionată. Acelaşi lucru se mai întâmplase în ianuarie 1959, însă fără nici un rezultat pentru temuta Securitate. Şi nici preotul nu fusese arestat. Dar istoria părintelui Nicolae Iordănescu începe la 6 ianuarie 1888, în familia unor oameni harnici din Pătroaia, jud. Dâmboviţa.
După şcoala primară făcută la Târgovişte şi Găeşti, tânărul Nicolae urmează Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, pe care îl finalizează în 1910. Se căsătoreşte cu fiica preotului Ştefan Dumitrescu din Şuta Seacă şi este hirotonit la 23 august, acelaşi an, pe seama Parohiei Ciupa-Mănciuleşti, jud. Argeş. Este slujitor al altarului şi al catedrei, în calitate de învăţător. Este apărătorul ţăranilor, asupriţi de arendaşi. Îi susţine să se constituie în obşte, fapt pentru care în februarie 1913 este mutat la Parohia Colanu, de lângă Târgovişte, unde repară biserica din satul Ulmi. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În timpul Războiului de Reîntregire, preotul Nicolae Iordănescu participă în calitate de confesor. Ca absolvent de studii superioare, în anul 1925, părintele s-a transferat la o parohie abia înfiinţată la marginea de nord-vest a Bucureştilor. La limita cartierului muncitorilor ceferişti, lângă Atelierele Griviţa şi Depoul CFR, se hotărâse înfiinţarea unei parohii, dar care nu avea biserică. Aşa se face că, la 6 iunie 1928, în Duminica Rusaliilor, în prezenţa patriarhului Miron Cristea, a reginei Maria şi a primarului de sector se punea piatra de temelie a Bisericii „Naşterea Maicii Domnului“, cunoscută mai târziu ca „Sfânta Maria“, în faţa unui spaţiu ce urma să devină Parcul Regina Maria. Până la sfârşitul anului, biserica a fost gata, fiind construită în acelaşi timp cu localul şcolii din apropiere.
Vrednicul preot Nicolae dorea ridicarea unui întreg complex: lăcaş de rugăciune, lăcaş de educaţie, cantină socială şi o bancă care să-i ajute pe cei care nu aveau posibilităţi financiare însemnate. Cu donaţii de la credincioşi, la 16 decembrie 1934 deschidea cantina socială ce urma să fie susţinută din donaţiile credincioşilor.
Bucuria era deplină, pentru că momentul era încununat de sfinţirea noului lăcaş de cult. Totodată, banca populară funcţiona, lucru care s-a întâmplat până în septembrie 1948, când a fost preluată de Cooperativa de credit şi consum „1 Mai“. Regimul comunist îi confisca ce amintea de „trecutul burghez“. Parcul din faţa bisericii primea numele „România muncitoare“. Tot în 1948 i se închidea cantina socială. Dar tradiţia filantropiei de la Biserica „Sfânta Maria“ continua. Părintele trimitea pachete bătrânilor pe care îi avea în evidenţa parohiei. Tot aşa făcuse în timpul devastatoarelor bombardamente americane din aprilie 1944.
Vremurile se schimbau, iar misiunea Bisericii se limita tot mai mult. Părintele a înţeles vremurile încercând să se încadreze, astfel încât să nu abdice de la convingerile sale. Participa la şedinţele „luptei pentru pace“, dar ca preot îşi vizita permanent credincioşii pe care îi păstorea de decenii. Unii dintre aceştia erau ofiţeri deblocaţi, pe care regimul îi suspecta de „activitate subversivă“. Pe patru dintre aceştia îi arestase Securitatea. Dar temuta instituţie îl urmărea pe părintele de câţiva ani, prin apropiaţi şi prin interceptarea corespondenţei.
Aşa a fost arestat în toamna lui 1961. Era suspectat că între 1956 şi 1960 ar fi desfăşurat „o intensă activitate de propagandă şi agitaţie contrarevoluţionară împotriva ordinii sociale şi de stat din RPR“. Mai exact, ar fi comentat „duşmănos“ împotriva regimului, după ascultarea posturilor de radio occidentale. În anchetă nu a recunoscut nimic. A fost condamnat în lotul ofiţerilor deblocaţi, prin Sentinţa nr. 49 din 12 februarie 1962 a Tribunalului Militar Bucureşti primind 3 ani închisoare corecţională, pentru „uneltire contra ordinii sociale“. A fost purtat la Jilava (mai 1962) şi la Botoşani (septembrie 1962). Printr-un decret de graţiere al MAN, la 30 august 1963 a fost eliberat de la Botoşani.
