Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Historica Părintele Toma Suru în rezistenţa anticomunistă

Părintele Toma Suru în rezistenţa anticomunistă

Un articol de: Adrian Nicolae Petcu - 11 Iul, 2013

La începutul lui 1948, anul instaurării regimului „democrat-popular“ în România, Munţii Banatului erau împânziţi de luptătorii anticomunişti care aşteptau clipa eliberării de sub cizma sovietică. Aceştia erau ajutaţi de sătenii din împrejurimi, care nu puteau accepta modelul politic de sorginte străină. Dintre aceştia un rol important l-au avut preoţii, aşa cum am arătat în alte ediţii ale rubricii noastre, „Memoria Bisericii“. Astăzi ne vom opri asupra cazului preotului Toma Suru din Verendin, judeţul Severin. Acesta s-a născut la 10 august 1904, în familia învăţătorului Toma Suru din Slatina-Timişului, judeţul Severin. După şase clase de liceu, tânărul Toma Suru a urmat cursurile Institutului Teologic din Caransebeş. În 1927 a fost hirotonit, apoi numit preot în Parohia Verendin. Aici a depus o intensă activitate pastoral-misionară, permanent fiind în mijlocul credincioşilor, reparând şi pictând biserica şi zidind o casă parohială. A iniţiat numeroase opere de binefacere, a botezat şi cununat gratuit pe cei fără o situaţie materială bună şi s-a ocupat de ridicarea profesională a tinerilor din comunitate. În calitate de preşedinte al Comitetului şcolar, a contribuit fundamental la ridicarea unui edificiu şcolar şi a unei locuinţe pentru director. În anii 1942-1944 a îndeplinit funcţia de învăţător şi a întreţinut cantina şcolară. Era respectat de credincioşi şi autorităţile locale. În decembrie 1948, ca mulţi alţi locuitori ai ţinutului din estul judeţului Severin (Verendin, Luncaviţa, Domaşnea, Cornereva, Teregova etc.), preotul Toma Suru i-a ajutat pe cei din grupul de rezistenţă armată anticomunistă condus de colonelul Ioan Uţă, fost prefect de Lugoj în vremea guvernării antonesciene. Potrivit declaraţiei date la Siguranţă, în decembrie 1948 preotul Suru a urcat în munţi pentru a-i duce colonelului Uţă mâncare şi băutură. Securitatea, care opera arestări masive în zonă, soldate cu anchete grele, a aflat de gestul preotului Suru, pe care l-a arestat la 15 februarie 1949. De la arestare şi până în octombrie 1949, părintele Suru a fost anchetat la Securitatea din Caransebeş, unde a semnat mai multe declaraţii, însă, de fiecare dată, cu acelaşi conţinut. Pentru eliberarea sa au intervenit sătenii din Verendin şi chiar autorităţile locale, care au trimis un memoriu către Securitate. Cu toate acestea, după anchetă, părintele Suru a fost inclus într-un lot de 33 de inculpaţi, numit „grupul Nicolae Armaş“, pentru învinuirea de „tăinuirea şi alimentarea membrilor acestei organizaţii“. Părintele Suru a fost condamnat de Tribunalul Militar Timişoara prin Sentinţa nr. 62 din 30 ianuarie 1950 la 3 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. De la Caransebeş, părintele Suru a cunoscut penitenciarul de la Timişoara, apoi, din iunie 1950, pe cel din Aiud. În 1951 a fost trimis la muncă forţată la Poarta Albă, pentru ca în februarie 1953 să revină la Aiud. Deşi trebuia să fie eliberat, ca participant în mişcarea de rezistenţă, părintele Suru a mai primit o decizie de detenţie administrativă pe o perioadă de 18 luni de muncă forţată. Aşa se face că, în aprilie 1953, a fost trimis în unitatea de muncă de la Galeş. La 20 august 1953 a fost eliberat din centrul de triere din Bucureşti.